15 mai, ziua în care l-am sărbătorit pe Costi – și o vom face mereu

Pentru unii, 15 mai e o zi ca oricare alta. Pentru noi, cei care l-am cunoscut pe Costi Țăranu, e o zi care înțeapă și mângâie în același timp. Ar fi împlinit o nouă filă în calendarul vieții lui, dacă nu s-ar fi oprit prea devreme din drum. Tot pe 15 mai, acum exact cincisprezece ani, Costi și Mihaela își rosteau jurămintele de iubire în fața lumii. Două momente care au conturat viața unui om și a unei iubiri rare.

Astăzi, amintirea lui Costi apasă greu și dulce. A fost genul acela de om care nu făcea zgomot, dar care lăsa urme. Nu pentru că și-a dorit să fie în centrul atenției, ci pentru că purta în el o liniște care îți rămânea agățată de suflet. Prieten loial, bărbat de cuvânt, soț atent, om drept. Nici nu trebuie să spui mai mult — pentru că cei care l-au cunoscut, știu. Iar cei care n-au apucat, vor înțelege din tăcerea și ochii celor rămași.

Costi avea o privire de om care ascultă mai mult decât vorbește. Dar atunci când vorbea, o făcea cu sens. Nu ridica tonul, nu umbla cu jumătăți de adevăr, nu fugea de oameni. Era genul de prieten pe care îl sunai și după zece ani și îți răspundea de parcă vă despărțise doar un minut.

Povestea lui cu Mihaela n-a fost una stridentă. A fost curată, a fost muncită, a fost adevărată. Nu s-au iubit cu foc de artificii, ci cu foc de sobă veche, care încălzește casa întreagă, iarna întreagă. S-au ținut de mână în momentele bune și în cele grele. S-au construit unul pe celălalt. Iar nunta lor de acum 15 ani a fost începutul unei povești care, deși s-a frânt, încă merge mai departe în inimile celor care i-au cunoscut împreună.

Astăzi, Mihaela nu sărbătorește, ci simte. Simte ce a fost, simte ce nu mai e, simte ce încă trăiește în amintiri, în fotografii, în lucrurile mici. Și poate că, dintre toți, ea știe cel mai bine că iubirea nu dispare odată cu absența. Ea doar se transformă într-un fel de dor liniștit, într-un fel de rugăciune nerostită.

Costi nu mai e aici, dar e peste tot. În bancurile pe care le spunea cu fața serioasă. În felul în care închidea ochii când asculta o melodie care-i plăcea. În gestul acela al lui de a pune mâna pe umărul tău când îți era greu — fără să spună nimic, dar spunând tot.

***

La mulți ani în cer, Costi. Te ținem aproape. Mereu!

15 mai nu e o zi a plânsului. E o zi a aducerii aminte. A iubirii. A prieteniei. A recunoștinței că am avut norocul să-l cunoaștem. Azi nu e despre moarte, ci despre viață. Despre cum, chiar dacă unii pleacă, rămân vii în felul în care i-am iubit.