Autobiografia unei personalități remarcabile – Marian Nazat

Islazul a fost mereu o resursă importantă de oameni de calitate, unii dintre aceștia devenind personalități remarcabile în aria lor profesională: avocați, procurori, scriitori, medici, actori. 

Un asemenea domn, despre care islăzenii vorbesc arareori, dar de fiecare dată cu respect, este reputatul avocat Marian Nazat. Nu știu foarte multe despre activitatea sa ca avocat sau ca procuror, dar un lucru l-am cunoscut încă de mai bine de 10 ani: scrie fantastic de bine! Iar faptul că Islazul este deseori descris în scrierile sale, mă face să las aici o scurtă autobiografie pe care o puteți citi chiar pe blogul care îi poartă numele și pe care vă invit să-l accesați de aici: https://mariannazat.ro.

<<Topraisar, în limba tătarilor, se traduce prin  „Drum de praf”. Satul acesta, așezat la 28 km de Constanța, înspre Negru Vodă, pe drumul Techirghiolului, este vestit prin podgoria rodnică și prin unitatea militară în care, înainte de 1989, studenții își ispășeau cătănia  cu termen redus.

Acolo, într-o primăvară confuză, m-am ivit eu pe lume, plin de uimire, posac și încruntat. Cei de la sfatul popular m-au înregistrat pe 14 martie 1961, așa cum s-a și petrecut nașterea. Doar ora lipsește, 8,30, adică începutul  zilei, ca orice lucru bine pornit.

În certificat, funcționarul de stare civilă a mai notat și numele părinților  – Oancea Floarea  și Nazat Grigoraș. Amândoi teleormăneni,  ea din Islaz,  el din Plosca,  ajunși în Dobrogea la sfârșitul anilor ´50.

Mama, fiica lui Florache și a Elisabetei, abia terminase liceul de fete din Turnu Măgurele și s-a dus la rudele din Cobadin, să-și găsească o cale. S-a angajat mai întâi suplinitoare la o școală, parcă în Filimon Sârbu, iar apoi contabilă.

Grigoraș fugise din sud de furia taților logodnicelor înșelate și părăsite înainte de nunțile tocmite. Personaj de film, ca în Astă seară dansăm în familie, mi-a povestit nu demult cineva. Spornic la vorbă,  dar  leneș la faptă.

Cum-necum, cei doi s-au întâlnit și, fără să se căsătorească,  m-au adus între capii de locuitori  ai planetei. Curând, aveam să rămân numai cu mama  și apoi  cu bunicii, la Islaz.

Pe Grigoraș l-am văzut târziu, prin 1987, la terminarea facultății, l-am căutat împins de curiozitate. Până atunci mă rugasem să scap de povara unui nume batjocoritor, mi se părea mie, căci ori de câte ori pronunțam „Nazat”, ceilalți mă luau în derâdere. „Ha, ha, ce mai nume ! Sau e poreclă ? Ești cumva  turc ? Ori rus ?  Mai zi o dată, repetă, că n-am înțeles !” cam așa auzeam, aproape zilnic. Aș fi vrut să mă cheme… Dumitrache, dar n-am înduplecat-o pe mama să-mi transforme onomastica în ceva mai românesc.

În fine, în 1968 am început școala, în satul bunicilor, fiindcă tata-mare m-a oprit să o urmez pe mama la Cernavodă, de teama invaziei sovieticilor în Cehoslovacia. „Să fie lângă mine, în caz că bolșevicii intră și peste noi”, s-a explicat  bătrânul, care asculta cu fanatism Vocea Americii și lăcrima la amintirea Regelui Mihai. După primul trimestru am plecat însă, și în orașul podului construit de Saligny am locuit trei ani. În  clasa a IV-a m-am mutat la Turnu Măgurele și am trecut  cam pe la toate gimnaziile de aici – „Nicolae Iorga”, Școala generală  nr.1 și cea nouă din „Catanga”. Liceul l-am absolvit la „Unirea” în 1980, când  am suferit și primul eșec, la Facultatea de drept din Iași. Dădusem examen pur și simplu, să mă aflu în treabă, obsesia mea era fotbalul. M-am dezmeticit în armată, la Școala militară de muzică din București, situată pe lângă fosta APACA. Lăsarea la vatră, în 1982, a însemnat un mic șoc, colegii și prietenii de adolescență deveniseră studenți, iar eu orbecăiam prin mine însumi. Pe 1 iunie 1982, echipa Sănătatea Turnu Măgurele (unde jucam libero) trebuia  să înfrunte argeșenii lui Dobrin, într-un meci amical. Autoritățile locale au închis porțile stadionului, iar oaspeții au fost izgoniți din urbe, sub escorta milițienilor. Motivul ? Originea nesănătoasă a clubului, înființat și susținut de un avocat – Ghiță Mihai – din onorariile sale. Ce să caute un privat în economia socialistă planificată ? Am suferit într-atât, încât am picat la admitere, de data aceasta  la Universitatea din București.

În  seara dinaintea Bobotezei din 1983 mi-am pus busuioc sub pernă, din crenguța cu care popa stropise cu apă sfințită acareturile, și am așteptat noaptea magică. Am visat că sunt iarăși la școală și că în recreație joc  fotbal, doar în recreație ! Voi fi student ! i-am lămurit scurt pe toți apropiații și știu că n-am cules decât zâmbete ironice și înțepături. I-am privit superior și mi-am văzut de ale mele. Învățam ca un  apucat, recitam pe nerăsuflate lecțiile din manualele de Economie politică și Filozofie. Așa că în vara anului  1983 am intrat la facultate cu o medie bunicică – 9,12. 

După  patru ani, în 1987, primeam repartiția guvernamentală la Procuratura locală din Turnu Măgurele. Îmi pusesem în gând să răstorn  rânduielile și să-i bag la pușcărie pe toți infractorii, indiferent de rang și faimă. Taliban în robă, neînduplecat și înstrăinat  de lume. Ușor, ușor, șeful meu, Florian Florescu, mi-a domolit  zelul și m-a învățat  că omul este o mașinărie complicată și imprevizibilă. Numai că eu voiam să ies din basmul acela provincial, neverosimil azi, și să mă  apropii de București, orașul interzis atunci. Am încercat  la Câmpina, dar degeaba, nu aveam buletinul de identitate adecvat. Mi se părea totul în van, mă colbuisem deja, dar s-a petrecut ceva  în decembrie 1989 și iată-mă în  capitală, în mai 1990, la Procuratura sectorului 5. Prin grija unui om special, Ovidius Păun, fie-i țărâna  ușoară și lui ! Peste un an mă transferam la Procuratura Municipiului București, criminalist. Îmi împlineam visul – vânător de ucigași, justițiar cu mandat de arestare în buzunar. Într-o vară, în 1993, soarta mi-a surâs din  nou, eram ales să plec în SUA, pentru  un schimb de experiență de cinci săptămâni – New York, Washington, Denver, Portland, San Antonio. Am trăit cu senzația că nimeni nu mai e ca mine, dar în definitiv americanii încercau  să-și fidelizeze niște speranțe din justiție. Asta am înțeles-o târziu, când îmi consumasem proviziile de naivitate  și mă maturizasem îndeajuns. M-am întors de acolo decis să schimb iarăși năravurile și moravurile societății valahe. Cu timpul, mi-am dat seama că sunt un caraghios, inconștient că procurorul este sluga unui sistem perfid și cinic. Și ca să nu mă transform complet  într-un monstru, în 1997, pe la Bobotează (tot Bobotează !), am demisionat. Dreapta câștigase alegerile, iar Emil Constantinescu fusese înscăunat la Cotroceni. Între cele două tururi, candidatul Convenției Civice mă rugase să realizăm împreună un spot electoral. L-am refuzat, nu-mi permiteau statutul de magistrat și prejudecățile, lipsa  vreunui entuziasm politic. În schimb, am tăifăsuit  câteva ore cu Ion Caramitru  și așa m-am lămurit cu privire la proiectele noului regim. Discuția aceea m-a convins că locul meu nu mai este în procuratură.

M-am trezit fără ocupație  până în  aprilie, când mi s-a admis cererea de intrare în Baroul București. Și îmi  jurasem că niciodată nu voi face avocatură, asta însemna un pact cu Diavolul, susțineam răspicat și arogant. Excesele tinereții… Destinul și-a râs de mine și iată-mă mercenar în solda inculpaților, accesoriu în leprozeria penală.

Din 1998 scriu la ziar – Național, Azi, Cotidianul, Jurnalul Național, acum pe site-ul Mișcarea de rezistență – , simțeam nevoia să strig în gura mare, deoarece nu-i ușor să-ți părăsești  rostul. Prin anul 2000 am gustat voluptatea adunării în cărți – Starea de anormalitate 1 și 2 (Editura Evenimentul Românesc), România de-a-ndoaselea (Editura Humanitas), România oranj, România târăș, Pe tălpile României,  Țara  de cobai și Jurnalul banalității (toate la Editura  RAO).”>>

“Scriu întruna, altminteri  m-aș usca, scriu ca să nu uit că exist, scriu pentru a  nu lăsa buruienile  să crească peste o lume deja moartă, scriu…”

Marian Nazat