Băieții de la “B”

Liceul Pedagogic “Mircea Scarlat” din Alexandria, astăzi colegiu național, găzduiește în fiecare an clase cu profil pedagogic, dar nu numai. Există și clase de filologie, mate-info și, probabil, alte “specializări”.

Deși singurul liceu din județ care pregătește viitori învățători și viitoare educatoare, numărul băieților care ajung în clasele de pedagogie nu este niciodată mare. Noi, de exemplu, eram clasa B și eram aproape 3: subsemnatul, prietenul Iancu și Florin.

Cel din urma, Liri, cum ii spuneam noi, era copil de cadru didactic, mai mic de înălțime, dar un tip isteț, mai tupeist și cu o prezență aproape permanentă în tot felul de situații amuzante. Un tip boem, Liri găsea mereu o variantă să fie în centrul unei acțiuni care stârnea râsul celor din jurul său, fie că vorbim despre situații penibile sau “fericite”. Locuia în căminul din incinta școlii, iar viața din cămin, precum și dorința sa de a experimenta cât mai multe dintre posibilitățile unui adolescent de a “socializa” cu ai săi colegi, îi oferea posibilitatea de a se odihni mai mult, nefiind presat de părinți sau de vreo gazdă căreia trebuia explicată orice întârziere (de) la cursuri. Eram invidios pe el, pentru viața pe care o avea în cămin, implicit pentru libertatea de a petrece timpul în compania altor elevi, cazați tot in cămin.

Miercuri. Ora de muzică. Teorie. Dictare. Toată clasa asculta indicațiile doamnei profesor și își nota tot sau ce considera fiecare în propriul caiet de muzică. Liri nu. El medita cu ochii închiși, capul așezat pe bancă și gura întredeschisă. Respira mai greu, pesemne că noaptea fusese una scurtă. La un moment dat, doamna profesoara a ridicat puțin tonul, încercând sa acopere forfota din clasă, generată de un moment de pauză. Oricât de disciplinați ar fi elevii unei clase, aproape mereu când profesorul își orientează atenția, chiar și pentru foarte puțin timp, spre propriul telefon, încep discuțiile între elevi. Inițial in șoapte, dar care mai apoi cresc în intensitate, creând o stare de agitație. Revenind la lecție, doamna profesoara a trebuit sa capteze atenția noastră cumva și a ridicat puțin tonul. Momentul ăla a fost imediat redus la minimum de importanță de către colegul nostru, deranjat de “tupeul” doamnei.

“-Iancule, zi-i, mă, lu’ aia să vorbească mai încet!”, i-a făcut un semn subtil din deget colegului meu de bancă, fără să-și miște capul sau să deschidă ochii, așezat în continuare cu grijă pe “moalele” caietului. Singurul caiet din dotare al zilei.

Evident, doar lui i se putea întâmpla ca replica asta sa fi fost auzită de toată lumea, nu doar de Iancu, momentul de glorie culminând cu faptul că toți tăcuseră deja, în așteptarea finalului de lecție. Tăcerea a continuat să domine, dar Liri a deschis larg ochii și a început să roșească brusc. Capul i-a rămas pe loc, într-o stare de paralizie inexplicabilă. Noroc cu reacția doamnei profesoare, care s-a amuzat la un loc cu noi, ceilalți, iar finalul orei a fost anunțat de clinchetul de clopoțel.

Iancu era altfel. Băiat de oraș, dar cuminte. Suntem născuți la diferență de o săptămână. De aici, poate, și chimia dintre noi. Povesteam multe, nimicuri și râdeam mult, tot din nimic. Mai mult el, de fapt. Băiat înalt și bine dezvoltat, păr negru și țepos, zâmbet larg mereu în dotare, Iancu avea un tic, amuzant câteodată pentru mine, dar enervant pentru profesori: ținea pixul în gură și îl clănțănea în dinți cu privirea pierdută pe geam. Minute în șir. Câteodată mă gândeam că ar putea sta așa, în lumea basmelor, zile întregi. Doar să-l țină pixul. Mare visător băiatul.

În clasa a IX-a, sala de la parter în care făceam cursurile avea vedere către o alee îngustă destinată accesului auto al mașinilor profesorilor. Dincolo de alee se vedea gardul ce despărțea proprietățile private ale unor cetățeni de curtea liceului. Distanța de doar câțiva metri dintre geamurile clasei noastre și gardul respectiv îi oferea lui Iancu posibilitatea de a-și “așeza” gândurile pe crengile copacilor recent înfloriți ai vecinilor școlii. De multe ori, eram acolo pentru el. Îl ponderam pe cât puteam la treaba cu pixul. Partea cu visarea, însă, era a lui in totalitate. Chiar și dacă nu visa, privirea îi fugea pe gardul vecinilor, fie chiar și preț de câteva secunde.

Ora de logica era ceva nou pentru noi. Profu’ Mihai era un tip mereu serios, cu voce gravă si căruia nu ii plăcea deloc să fie întrerupt. Ne explica lecția pe bucăți, notam esențialul, după care liber la discuții și întrebări pe baza a ceea ce ne predase. Era chiar drăguț felul in care se desfășura o astfel de oră. Apreciam tipul ăsta de abordare din partea cadrelor didactice care puneau preț pe inițiativa noastră în discuții și care interveneau doar ca să ne corecteze sau să ne argumenteze un punct de vedere sau altul.

Într-o astfel de oră, cu un asemenea profesor, puteai foarte bine să nu te implici în discuțiile de la final, dar măcar sa nu faci altceva. Tăceai și ascultai sau dădeai această impresie și erai mai mult decât bine. Iancu nu deranja inutil niciodată, cu atât mai puțin un profesor. Din păcate, însă, dacă ii ofereai prea mult timp liber in care nu-i solicitai să scrie sau să creeze ceva cu mintea, el se refugia rapid “pe gard” și “dădea foale” pixului din dotare.

Așa a fost și în acea zi de primăvară când în câmpul vizual al lui Iancu s-a petrecut ceva neobișnuiț, teribil de amuzant. În timp ce domnul profesor discuta pe finalul orei cu Teodora, șefa clasei, pe tema recent predată la clasă, Iancu izbucnește în râs, punându-și imediat mâna la gură și dându-și seama că nu era momentul pentru o asemenea scenă. Și cum ceasul rău nu vine niciodată singur, dintr-un soi de solidaritate colegială, într-o secundă m-am molipsit, iar eu eram oricum, numai chicotind nu. Uite așa am început sa râdem degeaba. Adică eu. Iancu știa de ce râde. Eu râdeam de râsul lui. El râdea de nenea vecinu’ care apăruse de dincolo de gard, se cocoțase în copacul respectiv și de acolo se vărsase rapid, în încercarea lui de a face nu știu ce. Scena asta l-a “mișcat” atât de tare pe colegul meu, încât nu s-a putut abține. Profu, în schimb, n-a râs. A ridicat o sprânceană, ne-a fixat cu privirea până ne-am liniștit, cât de cât, și a zis:

“-Voi sunteți ăia care sunteți aici să vă faceți educatoare, nu? Aveți toate șansele!”, moment în care toată clasa s-a amuzat. De data asta, se râdea de noi. Și noi râdeam în continuare, bineînțeles. Eu de râsul lui Iancu, Iancu de vecinu’ căzut din copac și toată clasa de noi doi.

Așa se face că, din toată lecția de Logică predată atunci, noi am rămas cu faptul că ne facem educatoare. Culmea ironiei este că, atât eu, cât și colegul Iancu am ajuns la un moment dat să fim “domnișoara educatoare” pentru câteva suflete mari în trupuri mici. Liri nu. El s-a dus în mediul privat din prima. Corporatist de mic.