Banca…

În ultimele zile, am avut ocazia să-mi petrec timpul în Islaz. Mai puțin decât dacă aș fi fost doar în vizită, ca până acum. Perioada asta, însă, m-a întristat. Mai ales să constat că suntem în punctul în care ne numărăm vecinii pe degete. Multe gospodării în care mai rămăseseră oamenii trecuți de prima tinerețe numără astăzi, în cazuri fericite, doar jumătate dintre aceștia. El sau ea în viață, respectiv ea sau el, trecut(ă) la cele sfinte. Copiii sunt plecați, toți în căutarea unui trai mai bun, iar mulți dintre ei s-au stabilit deja departe de Islaz.

Cauzele sunt multe. Le știm cu toții: politica, societatea, economia șamd. Efectul este, însă, unul dezastruos. Și, din păcate, fenomenul ăsta al depopulării este unul ireversibil. Trist!

Islazul a avut întotdeauna și are încă oameni de toate felurile și, cu siguranță, oameni buni, chiar dacă nouă ne place să spunem altfel despre noi. Mi-a plăcut mereu să stau printre ei. Și mai ales în prezența celor mai mari ca mine. Mai mari ca vârstă, ca experiență, ca studii. Am prieteni printre islăzeni și mai mari cu 20 de ani ca mine. Întotdeauna am avut plăcerea de a-i asculta pe oamenii ăștia, care au trăit și alte timpuri, de a vedea cu ochii minții serile de vară de la Islaz unde “șoseaua” se transforma în “centru pietonal”. Cupluri, familii, găști care petreceau timpul împreună socializând, glumind, râzând și simțindu-se bine, nu doar de “lăsata secului” sau de sărbători și revelioane.

Eu n-am prins asemenea timpuri, dar am ascultat atâtea povești, gânduri și amintiri ale celor care le-au trăit, încât m-au făcut să-mi doresc să fi fost și eu în vremea aia. Cu toate astea, nu pot spune că nu am avut o copilărie frumoasă, lipsită de griji și presărată cu multe momente bune. La fel și adolescența. Nu aveam plimbările din “vale”, dar aveam bicicleta, fotbalul, șahul și chiar și îndrăgostitul de sezon. Lume multă, chiar și acum 20 de ani la Islaz.

Revenind la prezent, astăzi “mahalaua” mea e tot mai săracă… Unchiul Minuș și țața Marioara “ale Ciungu”, nea Rodică “a lu’” Chelcea, nea Ion Dia, nea Lucică… și mulți alții care au rămas în memoria mea așa cum i-am știut dintotdeauna: vii, glumeți și sănătoși. Dar ei nu mai sunt. Odată cu ei, din păcate, au dispărut și obiceiurile unei comunități sănătoase și unite. Focurile de lăsatul secului cu toți aceștia, alături de copii și nepoți, unde fiecare scotea prăjituri făcute în casă, carafe de vin și sticle de suc sau serile de vară nesfârșite ale femeilor care se strângeau pe o bancă și se băteau pe picioare cu frunze de tot felul într-o luptă pentru “supraviețuire” cu țânțarii… sunt astăzi doar amintiri. Plăcute, evident. Au și o doză de tristețe totuși. Și asta pentru că astăzi când ies pe uliță, în colțul curții, e pustiu. Cu mici excepții… Vreun bătrân care se întoarce cu o pâine în brațe sau poate vreo gospodină care merge repede spre magazinul ce închide la ora 20:00. Cel târziu!

Iar seara… banca rămâne goală. Ce-i drept, nici vremea țânțarilor nu a sosit încă.