Cafeaua de la DN…

În ultima perioadă am fost mai des prezent prin Islaz, localitatea de care sunt atât de legat și care, tot în ultima perioadă, înregistrează pierderi de vieți omenești pe bandă rulantă. Oameni buni, oameni frumoși, fiecare dintre ei cu povestea lui, se sting din viață și părăsesc Islazul pentru totdeauna.

În urmă cu doar câteva săptămâni ne-am întâlnit la cafea, la Mușat. Devenise o practică asta. Pentru mine, în weekend sau în puținele zile de concediu petrecute la Islaz. Pentru el, aproape zilnic. Cafeaua de după-amiază era doar un pretext nobil de a ieși din casă și de a schimba câteva vorbe cu cei care treceau pe stradă, cu mine sau ceilalți care mai erau acolo, dar mai ales cu cea despre care spunea mereu că „este a treia sa fiică”, Camelia Mușat.

Nea Floricel Frunzulică sau Frunză, așa cum îl știau prietenii, a fost un om care a avut mereu vorbele la el. L-am văzut mereu ca pe un tip realist, priceput în a ridica moralul celorlalți și mare amator de vorbe pline de haz, în ciuda greutăților sale și ale familiei sale, lovită de destule probleme medicale, din păcate.

A avut o relație apropiată cu familia mea. A fost omul care săptămânal trecea măcar o dată pe la părinții mei. Prieten de o viață și coleg de undițe și de multe altele cu tatăl meu, m-am atașat de nea Florică. Un om care nu s-a ferit să mă mustre sau să mă încurajeze atunci când situația o impunea, dar pe care nu puteai vreodată să fii supărat. Avea ceva al lui.

Astăzi sunt din nou la Islaz. Cafeaua din după-amiaza asta am să o beau singur probabil. Pe nea Floricel îl vom conduce pe ultimul drum. Camelia Mușat va fi mult prea ocupată și obosită pentru a-i arde de așa ceva. Plec duminică. Sunt convins că sâmbătă, voi sta din nou pe bancă aceea și voi bea o cafea „la DN” în memoria lui nea Floricel Frunzulică. Frunză, așa cum îl știau prietenii.

Condoleanțe familiei! Dumnezeu să-l odihnească!