Cosac al nostru

Am tot ezitat să scriu despre el. A fost controversat ca personaj. De fapt, mai corect spus, imprevizibil. Tare sufletist, dar și iute la mânie. Motivul ezitării mele nu este ăsta, însă, ci unul mult mai greu. 

Am fost foarte apropiat de el, în ciuda diferenței de vârstă. L-am iubit cu adevărat, chiar dacă au fost momente în viață când aș fi preferat să nu fi fost lângă el. Totuși, avea undeva un magnet. Și un suflet mare! Trebuia doar să ai cifrul ca să intri și să îl cunoști cu adevărat. Eu am avut privilegiul ăsta.

Aproape că am crescut cu el în casă. Se întâmpla cu vreo 30 de ani în urmă cred. Eu aveam vreo 5 ani, iar el nu mai mult de 70 de kilograme. Complexul încă funcționa. Alimentara nu știu dacă mai era, dar la parter era deschisă o frizerie. Acolo trăiam cu mari emoții tunsoarea. În primele minute doar, apoi adormeam. Sau dacă nu, știu sigur că îmi era foarte greu să țin capul drept. Mereu stăteam strâmb. 

Mai sus… era atelierul de electronică. Reparații de televizoare, în principiu, precum și alte tipuri de aparate. Sper să nu greșesc, dar echipa era formată din nea Florică Sârbu, vecinul nostru, și el… 

Cosac era al nostru! Mereu l-am identificat așa. Parte a întregii comunități, dar mai ales a casei noastre. Era al familiei mele. Mâncam prânzul împreună foarte des. Era mai mereu invitatul tatei. Așa cum și eu eram invitatul lui în atelier. Mă striga de pe geamul de la etaj. Avea vedere într-o parte a curții mele și cum mă zarea, mă chema sus. Astăzi, mai mult ca oricând, trăiesc cu regretul că întâlnirile noastre n-au fost mai dese. 

Nu știu ce i-a legat atât de mult. Pe el și pe tata. Electronica și electrica nu sunt același lucru. Probabil că pasiunile lor bahice și apetența către “viața de noapte” a Islazului i-a apropiat. Dar nu, n-au fost doar tovarăși de pahar, ci mult mai mult. Câteodată îmi dădea impresia că ține la tata mai mult decât aș face-o eu vreodată. Avea respect mult pentru ai mei. De-aici poate și apropierea mea de el. 

La începutul anilor 2000 eram la Alexandria, la liceu. El mânuia mașina jandarmilor la defilările specifice evenimentelor ce impuneau ceremoniale militare. Îi ducea și îi aducea pe jandarmi (de) peste tot. Era la fel de demn. Și în pauze răsucea la fel de meticulos țigara în dreptul filtrului înainte de a o aprinde. 

Câțiva ani mai târziu, lucrător la SPCRPCIV Teleorman. Tot județul l-a cunoscut: “Cosac, de la Permise”. Dar numai câțiva, apropiați de-ai lui și de-ai familiei sale au reușit să-l cunoască, în adevăratul sens al cuvântului. 

În ultimii 10-15 ani, Cosac a fost prietenul meu! Nu doar al familiei mele. Am multe amintiri cu el. Majoritatea “muzicale”. Nu o dată ne-am uitat la concertele lui Rod Stewart, cu sau fără Amy Belle, ale Donnei Summer, Bee-Gees etc. În mașină (EBX-ul sau FTZ-ul), la televizor, acasă… momente de neuitat. De la ciorba de raci la zeama de varză cu ou, ceapă tocată și ardei iute “copt”, de la poveștile din tinerețea lui la experiența de a și dormi în același pat… plus alte câteva milioane de momente care îmi vin în memorie într-un mod aleatoriu… 

Toate astea mă fac să-mi fie dor de el! Mai mult decât aș fi crezut vreodată și mai mult decât pot exprima pe 100 de bloguri. Pentru mine, Cosac a fost mare. Va rămâne mare de tot!