Costi Țăranu – un prieten, un om de onoare, un suflet care va lipsi enorm

E greu să găsești cuvintele potrivite atunci când cineva drag pleacă dintre noi. Încerc să scriu aceste rânduri, dar inima mi-e grea. Costi Țăranu, prietenul nostru, omul cu râsul molipsitor și sufletul deschis, ne-a părăsit. Am început acest an cu o tăcere apăsătoare, în amintirea unui om care a luminat viețile celor care l-au cunoscut prin simpla lui prezență.

Eu l-am întâlnit pe Costi în anii mei de liceu, când mă întorceam acasă, la Islaz, în fiecare weekend. Prietenia mea cu Mihai Vlădoi, polițist la postul din localitate, m-a adus deseori în preajma colegilor săi. Așa am ajuns să-l cunosc și pe Costi, în 2005-2006. A fost o întâlnire care a lăsat o amprentă adâncă, pe care, din păcate, abia de câteva zile o resimt. 

Costi era un om aparte – jovial, plin de viață, cu un râs pe care nu-l puteai uita. Râdea cu tot sufletul, iar râsul lui era molipsitor. Îl vedeam în timpul liber cum, cu naturalețe, își punea șorțul și devenea bucătarul grupului, cucerindu-ne pe toți cu preparatele lui. Era acel prieten care te făcea să te simți bine doar fiind acolo.

Dar când îmbrăca uniforma, Costi devenea simbolul respectului și al autorității. Cascheta așezată perfect „pe ochi”, mersul drept, privirea hotărâtă – erai imediat impresionat de profesionalismul său. Când era de serviciu, era omul legii. În afara programului, era Costi al nostru – polițistul cu BMW. Înainte de SAAB și după Oltcit.Tare mândru era de “șeptar”. Ne plimbam împreună, râzând și povestind ore în șir.

Din 2003, când a fost repartizat la postul de poliție Islaz, Costi a devenit parte din comunitatea noastră. Locuia cu chirie în apropierea postului. În 2007, a fost transferat la Salcia, iar eu, fiind învățător acolo, am avut din nou ocazia să-l am aproape. Mă primea la postul de poliție cu același zâmbet cald și aceleași povești pline de umor. Împreună cu colegul său, Cristi Ciobanu, erau imaginea solidarității și a camaraderiei.

Mâine, însă, ne despărțim de Costi pentru totdeauna. Și despărțirea doare. Ne rămân amintirile – râsul lui, felul în care ne făcea să ne simțim ca acasă, conversațiile noastre despre fotbal, momentele în care gătea pentru noi sau când doar stăteam de vorbă. Costi era dinamovist, eu stelist. Ne contram deseori, amical. Dar, în felul lui, Costi știa să unească, să apropie, să ofere sprijin și un zâmbet chiar și atunci când poate el însuși avea greutăți.

Acum, rămân în urma lui două fete care l-au avut tată, un om pe care l-au privit cu mândrie, și o comunitate întreagă care îl va plânge.

Costi, drum lin către ceruri, prieten drag. Râsul tău, felul tău de a fi, camaraderia ta – toate vor rămâne vii în inimile celor care te-au cunoscut. Ai fost mai mult decât un prieten pentru mulți. Un băiat cuminte. Un familist convins. Un polițist bun! Știu asta de la colegii tăi.  Dumnezeu să te odihnească în pace și să-ți vegheze sufletul!

Tu nu vei fi uitat.

Condoleanțe, Mihaela! Să fii puternică!