“Eroii în alb” din Spitalul Municipal Turnu Măgurele (I)

2023 a debutat într-un mod extrem de nefavorabil pentru mine. După o serie de probleme personale, cu accent pe cele de natură medicală, am primit știrea că tatăl meu a suferit un AVC. Vestea mi-a fost transmisă chiar de mama mea, ea însăși fiind suferindă de semipareză din cauza unui AVC suferit acum mai bine de 9 ani.

În dimineața lui februarie în care am aflat despre starea tatălui meu, m-am deplasat la Alexandria, unde el era pregătit pentru internare. În acea perioadă, am relatat într-o postare pe Facebook despre tratamentul aplicat tatălui meu de către un medic de la Spitalul Municipal din Turnu Măgurele. Fără a intra în detalii, trebuie să menționez că m-a indignat comportamentul medicului respectiv.

Tatăl meu a avut un episod de tensiune arterială crescută, urmat de leșin, iar acest lucru a fost constatat de personalul Ambulanței atunci când au ajuns la Islaz și au decis să-l transporte la spital. De îndată ce au ajuns la spital, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată.

Medicul de gardă, un internist, a adoptat o atitudine sfidătoare față de tatăl meu (care, între timp, stătea în picioare), mama mea (care se sprijinea într-un baston, suferind de semipareză și având dificultăți locomotorii și de exprimare) și prietena noastră, care venise cu mașina personală pentru a o însoți pe mama la spital, în urma ambulanței. După o serie de întrebări și afirmații făcute într-un ton cel puțin sfidător și arogant, cum ar fi „Te doare ceva, bre?” și „N-ai nimic, du-te acasă.”, și după ce medicul s-a arătat iritat de “deranjul” produs, pacientul și însoțitorii au decis să caute altă soluție medicală.

S-au îndreptat spre cabinetul doamnei doctor Isvoranu din Policlinică, unde tatăl meu a suferit o nouă criză și aproape că a deschis ușa cabinetului cu capul, dezechilibrându-se. Din fericire, medicul și asistentele de acolo au reacționat prompt, au chemat Ambulanța și l-au transportat imediat la Alexandria. În mai puțin de 8 ore, starea tatălui meu s-a înrăutățit considerabil pe patul Spitalului Județean din Alexandria, depășind în gravitate chiar și starea mamei, care, la momentul producerii AVC-ului fusese la limita supraviețuirii. Șansele de recuperare erau reduse, iar tatăl meu a ajuns într-un stadiu în care nu mai putea vorbi și nu se mai putea mișca. Cu mult noroc, voință, ajutorul lui Dumnezeu și efortul medicilor din Alexandria, tatăl meu a fost recuperat în proporție de 99%.

Referitor la incidentul de la Turnu Măgurele, îmi amintesc că medicul în cauză a reacționat cu ostilitate la faptul că am scris despre situație, considerându-se jignit de faptul că l-am descris ca fiind arogant. El și-a susținut atitudinea prin studiile sale în Franța și calitatea sa de medic internist. Îmi amintesc că, în acel moment, managerul spitalului, dr. Delcea, m-a sunat pentru a discuta detaliile situației, afirmând că nu știe despre ce este vorba și că are așteptări înalte de la personalul medical, dar că va investiga situația. Sincer, nu eram interesat de o astfel de discuție. Indignarea mea a crescut atunci când medicul în cauză a încercat să contacteze o prietenă de-a familiei noastre, cea care venise cu mama la spital după ambulanță și lăsase un număr de telefon pentru contact. Medicul a ales să îi povestească acesteia despre studiile sale și despre modul în care este apreciat de ceilalți pacienți pentru devotamentul și implicarea sa. Nu a menționat nimic despre tatăl meu. Nici cel mai mic interes despre starea lui. Nici o scuză pentru faptul că, fiind de gardă și având de-a face cu un pacient suspect de AVC, nici măcar nu i s-a măsurat tensiunea sau nu i s-a acordat o minimă atenție medicală. La momentul respectiv, medicul a întrebat echipajul de la Ambulanță despre tensiunea pacientului și, după ce a fost convins că pacientul nu simte durere, l-a trimis acasă. Astăzi, sunt absolut convins că dacă ai mei nu ar fi mers la Policlinică și ar fi urmat „recomandarea” medicului internist de la Spitalul Municipal Turnu Măgurele, tatăl meu nu ar mai fi putut merge, nu ar mai fi putut vorbi. Sau ar fi fost chiar mai rău.

Nu am mai primit niciun apel de la managerul Delcea, nici până astăzi. E adevărat, nu îl așteptam. Nu aveam nevoie ca acesta să facă vreo anchetă. Știu, însă, că a încercat să îl scuze pe colegul său spunând că acesta „poate a fost obosit”. În mintea mea, atunci și acum, îmi pot imagina cât de epuizant poate fi să urci și să cobori scările între parter și etajul 1. Mai ales când ești de gardă într-un spital dintr-un oraș mic precum Turnu Măgurele. Nu mă așteptam la altceva din partea medicului respectiv decât să fi evaluat simptomele tatălui meu, să îi măsoare tensiunea și să recomande transportul cu ambulanța la Alexandria, ținând cont că Turnu Măgurele nu avea un neurolog disponibil. Puțină diplomatie, atenție și mai mult respect față de pacient. Doar atât! Era suficient ca astăzi să îi mulțumesc medicului în cauză.

Am ales să scriu despre asta astăzi pentru că nu este singurul caz de acest fel din Spitalul Turnu Măgurele. Am tot primit mesaje despre alte exemple de pacienți care nu au primit tratament corespunzător, în special din perspectiva umană și mai puțin din cea medicală. De asemenea, există multe aspecte de discutat legate de managementul instituției spitalicești, de fondurile disponibile și de modul în care sunt/au fost cheltuite.

Recunosc că subiectul este dur, dar adevărat. Nu aș fi ales să scriu despre asta, dar din ce în ce mai mulți oameni, inclusiv din spital, încep să semnaleze evenimente ciudate din istoria recentă a funcționării spitalului. Se pare că „eroii în alb” nu sunt întotdeauna eroi. Cel puțin nu toți, așa cum am menționat recent și pe Facebook.