Grâul mamii

Copilăria mea a fost una bună. Scriam aici și cu altă ocazie. N-am avut griji prea mari, cu excepția faptului că trebuia să mă ridic la anumite standarde ca elev, iar asta a venit cumva natural, dat fiind mediul familial. Mai exact, pentru că asta se cerea acasă, să nu mă fac de râs, să nu iau note mici, n-am simțit nici această responsabilitate ca fiind una extrem de apăsătoare. Ai mei au avut grijă să-mi ofere strictul necesar pentru a-mi putea exercita “funcția” de elev. 

Eu am fost și sunt elementul comun al celor două mulțimi definite din familia mea: tata și mama. Fiecare dintre ei avusese o viața anterioară din care, spre bucuria mea, m-am ales cu o soră și cu un frate, destul de mari ca vârstă, în comparație cu mine. Aș putea spune chiar că am fost singur la părinți, fiind mereu cel mai privilegiat. Când Ștefan se pregătea să termine liceul militar, în Crângul din Buzău, iar Carmen își exercita deja rolul de soție și de mamă la casa ei din Târgoviște, eu abia eram prin clasele primare. Așadar, în afara școlii și a timpului petrecut cu ai mei colegi și prieteni din copilărie, eram acasă, alături de părinți. 

Mama, asistentă medicală o viață la dispensarul din Moldoveni, un sat al Islazului, era cea cu care interacționam cel mai des. De la trezitul de dimineață, cu celebrul apelativ “Tibușcă”, cunoscut chiar și de cei mai apropiați colegi, la masă, baie, îmbrăcăminte… până la verificarea temelor, mama era foarte des prezentă în viața mea. Cel mai des, însă, apărea fix în momentele în care terminam orele mai devreme și mă apucam de fotbal în curtea școlii. Se întâmpla ca după ore, eu și colegii de clasă sau de la alte clase, să facem o grămada mare de ghiozdane pe iarba din spatele uneia dintre porțile terenului de fotbal, să încropim repede două echipe și să alergăm până la epuizare. Sau până venea mama. Suta de metri de la poarta curții mele până la curtea școlii era marele incovenient. Distanța fiind scurtă, mama ajungea într-o clipă la noi, dincolo de gard. Când era nervoasă, nu mai eram “Tibușcă”, ci Tibi, dar cu mai mulți “i” la final. 

Nervii mamei nu erau cauzați de faptul că aș fi avut altceva mai bun de făcut, ci pentru că problemele de sănătate avute în jurul vârstei de 10 ani i-au făcut pe medicii care mă avuseseră că pacient să-mi interzică efortul fizic făcut în exces. Și de atunci… mama era gardianul de serviciu. Mai norocos eram în zilele în care mama întârzia. Fie mai avea un tratament de făcut pe undeva, fie se pierdea în discuții cu toată lumea, în drumul spre casă, fiind o mare consumatoare de “discuții”.

Tata era altfel. Electrician priceput, el mai avea obiceiul să aibă lucrări în privat pe lângă programul său de lucru de la Silozul din Turnu Măgurele. Acasă, însă, era mai mereu aliatul meu. Deși autoritatea sa ca bărbat și cap al familiei era de necontestat, când venea vorba de mine, se transforma brusc din electrician în fermier. Mai exact, deși mama era din Roșiorii de Vede și nu știam să aibă ceva pământ pe acolo, tata, islăzean get-beget, îi treiera grâul mamii sau al mamei ei una-două. Hectare întregi, de-a lungul timpului. 

“- …ți grâul mă-tii dară astăzi și mâine! Lasă băiatul în pace!”, o mustra pe mama când ajungea acasă.

Asta se întâmpla mai ales în zilele în care mama mă lua de la fotbal și ținea supărarea pe mine până ajungea tata de la serviciu, sătul de ale lui, și începea să mă “toarne”. Ieșeam și eu din cameră atunci, ca să văd poziția lui și după treaba cu “treieratul” rapid al grâului, mă relaxam brusc. 

După ani și ani în care povestea asta se mai repeta din când în când, a venit și timpul să simt pe pielea mea cum stă treaba cu “grâul mamii”. 

Un astfel de episod a avut loc în primăvara anului 2000. Tată, fumător înrăit, când avea de lucru pe acasă, mai rămânea fără țigări. De obicei, nu pentru că uita să-și cumpere, ci pentru că dubla numărul de țigări fumate, concentrat fiind la schemele lui pentru aparatele pe care le mai repara, ale vecinilor sau ale prietenilor săi. Într-una dintre pauzele sale, aflat la “masa dintre balcoane”, mă întreabă, ca și în multe alte situații, dacă mă duc să îi iau țigări. 

Acum, nu știu să vă spun de ce, dar eu am reacționat diferit față de situațiile precedente. Aveam 13 ani, iar comoditatea mea în combinație cu orgoliul de preadolescent, dar și cu simpla curiozitate de a vedea reacția într-o situație în care schimb ordinea firească a lucrurilor, m-au făcut să îi răspund sec: 

“ – Nu.”

“ – Ce-ai zis, mă, f***-ți grâul mă-tii să-ți f*t eu dară astăzi și mâine?!”, m-a luat la rost, zâmbind mirat de tupeul meu.

“ – Păi, când întrebi așa, sunt două variante de răspuns, nu? Tu m-ai întrebat, eu ți-am răspuns.”

“ – A, da? Păi stai să reformulez. Du-te și ia-mi țigări, iar dacă nu vrei, îmbracă-te mai gros.”

“ – De ce? E cald afară.”

“ – Afară da. În groapa de la hidrofor e răcoare. Trebuie să mă ajuți să schimbăm o piesă acolo. Cu ocazia asta, înveți și ce trebuie făcut, când nu o să mai pot eu.”

“ – Hai că am plecat. Snagov necartonat, da?”

“ – Îhî…”

Astăzi, maximum ce pot face pe parte de electrică, e să înlocuiesc un bec. În schimb, mă duc să-mi iau singur țigări. Deși n-ar mai trebui.


Descoperă mai multe la Islăzeanul

Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*