Întâlnirea

Povestea asta nu are un început clar, iar sfârșitul este, cu siguranță, necunoscut încă.

Am să las totuși gândurile și amintirile să se aștearnă aici, într-o ordine aleatorie, probabil doar pentru că nu cronologia întâmplărilor este importantă, ci impactul acestora pentru propria-mi persoană.

Înainte de toate, trebuie să spun că universul copilăriei mele l-a reprezentat școala. Sună ușor arogant, sunt conștient, dar e vorba de faptul că locuința alor mei, și implicit a mea, se afla în vecinătatea Școlii Gimnaziale Nr. 2. Școala din deal și curtea ei, fostul Supercoop, magazinul “ale” Fișcuci și casa părintească a tatălui meu, iar in partea opusă, spre “vale” – Grădinița. Toate acestea formau arealul unde eu puteam ajunge în timpul liber fără prea multe bătăi de cap. Curtea școlii si a grădiniței primeau vizitele noastre (ale mele și ale colegilor de clasă) pentru a ne etala calitățile de fotbaliști, iar de obicei sucul la dozator de după miuțe se consuma la consignația lui nea Ghiță a lu’ Sîrbu sau la magazinul lui Fișcuci, unde ne bucuram de luxul de a ne odihni la umbră pe celebrele scaune roșii de plastic.

La “Supercoop” sau “La complex” mergeam la început doar pentru a-l chema pe tata la masă. Electrician gospodar și priceput, tata aproape că își făcuse punct de lucru la cârciuma din apropierea casei, unde oferea recenzii pentru băuturile spirtoase din oferta birtului. Destul de des într-o perioadă, dar nu mă deranja asta pe mine. Ba dimpotrivă, chiar. Deseori eram invitat la masa oamenilor mari, mi se punea un Pepsi-Cola în față de către nea Florică Sârbu, zis și “îngerașul” și “participam” la discuțiile bărbaților, care de obicei durau până avea mama timp să mai facă încă două feluri de mâncare. Asta e. Mă dojenea mai târziu și data viitoare repetam istoria. Cu totul. Îmi amintesc că la cârciumă erau mai multe mese și mai multe anturaje. O zarvă continuă pe vremea aceea într-o clădire care, din păcate, a fost lăsată in paragină. Astăzi nu mai are nici uși, nici geamuri, de zici că face parte din planul urbanistic al orașului Zimnicea.

Într-una din zile, se întâmplă iar ca mama să mă trimită mesager după tata. Eram destul de mic. Știu asta pentru că nu-mi era ușor să deschid ușa metalică a cârciumii cu scări mai multe decât căminul cultural din comună. Trag cu două mâini de ușa albastră și la prima masă din dreapta, acoperită de aceeași față de masă în carouri alb-albastre, îl zăresc pe tata în compania lui nea Vali Voinea, a lui nea Ghiță Prodana, precum și a celui care mai târziu avea să îmi devină profesor și nu doar atât, domnul Gheorghe Vasile.

După ce mi-am primit faimosul cico, dar și locul la masa respectivă, a venit și vestea că următorii câțiva ani voi avea ocazia să îl întâlnesc pe domnul “Johnny” pe coridoarele școlii, ba chiar îmi va preda limba franceză.

A fost ziua în care scurta perioadă a lui “nea Johnny”, prietenul tatălui meu, s-a încheiat pentru mine făcând loc pentru tot restul vieții “domnului profesor Vasile Gheorghe”.