Interviu cu Dr. Matei Teofan Popa: „Să nu lăsăm Islazul să se scurgă prin mâinile și privirile noastre” (partea a II-a)

În continuarea dialogului cu Mati, descoperim legătura profundă pe care acesta o are cu Islazul nostru drag. Pe fondul schimbărilor dramatice ce au marcat evoluția acestei comunități, dr. Matei Teofan Popa ne oferă o perspectivă detaliată despre transformările din Islaz de-a lungul timpului și despre valorile și aspectele istorice care îl fascinează cel mai mult. De la nostalgii despre vremurile în care satul era animat de obiceiuri și tradiții până la provocările și satisfacțiile implicate de implicarea sa în protejarea și promovarea patrimoniului natural și cultural al zonei, acest interviu dezvăluie pasiunea și devotamentul lui Mati pentru locurile și istoria sale.

În această parte a interviului, Mati împărtășește nu doar observațiile sale asupra schimbărilor din Islaz, ci și planurile și proiectele sale viitoare, evidențiind dorința sa de a contribui la revitalizarea și promovarea comunității sale.

Cum ai văzut evoluția comunității din Islaz de-a lungul timpului și care sunt aspectele istorice ale zonei care te fascinează cel mai mult?

Evoluția comunității din Islaz e o sabie cu două tăișuri. In sensul că, pe de o parte lucrurile se îndreaptă înspre mai rău: comuna a îmbătrânit, suferă de depopulare masivă (atât prin spor natural negativ, cât și prin emigrare), dezinteres din partea autorităților și al cetățenilor, casele și clădirile se transformă în ruine, iar cele aflate deja în stadiu de ruină, sunt sortite pieirii. Din 3 școli (Nr. 1, Nr. 2 și Moldoveni), s-a format una singură…

Obiceiurile și tradițiile încep să se piardă, eu am prins cam ultimii ani în care pe “șoseaua mare” era lume ca pe Calea Victoriei din București. Sau vremurile când, la derdeluș te găseai cu jumătate din copiii satului și așteptai destul ca să îți vină rândul pe pârtie. Sau când în noaptea dintre ani, satul era animat de acioaiele și glasurile tinerilor colindători. Acum, abia dacă mai vin 2-3 copii cu sorcova. Și asta pe strada principală. De numărul viilor, nu mai spun. Sau al vacilor care mergeau și se întorceau din Gerai. Țin minte că ne jucam fotbal printre linii și mi se părea o eternitate până treceau toate vacile ca să ne putem relua meciul. Acum mai sunt doar 4 vaci. Patru.

Pe de altă parte, există și părți bune și loc de mai bine, pot fi accesate fonduri naționale și europene care să revitalizeze comuna. În prezent au loc regulat campanii de ecologizare (recent au început să se facă pe două planuri – terestru și acvatic, din caiace, ceea ce mi se pare un mare progres față de acum câțiva ani când nu se făcea pe niciun plan), de promovare a unei relații sănătoase om – mediu înconjurător, s-au montat avertismente, containere, turiștii devin din ce în ce mai numeroși etc.
Printre aspectele istorice locale care mă fascinează sunt, în primul rând, castrele romane: cel de la Verdea (distrus de apele Dunării), cel de la Racovița (care acum e groapă de gunoi, presărată cu câteva cruci de la vechiul cimitir), și cel din Calnovăț. Tot ce ține de Imperiul Roman mă fascinează, în clasa a 9-a a fost unul din subiectele mele preferate, care m-au făcut să îmi reprezint liceul la Olimpiada Naționala de Istorie 2014, desfășurată la Baia Mare.

Un alt episod marcant în istoria Islazului este Bătălia de la Islaz, ce a avut loc pe 19 iunie 1790. O bătălie foarte puțin cunoscută și despre care m-a informat nimeni altul decât domnul inginer Mihai Micu. Voi dedica o postare întreagă pe pagina mea despre această bătălie, pe scurt: lupta s-a dat între austrieci și turci, pe malul Dunării, în zona actuală Rompin, actuala groapă de gunoi, unde încă pot fi urmărite rămășite ale lucrărilor genistice austriece. În amintirea acestei bătălii, în 2018, la Muzeul Hărților din București, a fost expusă o gravură foarte valoroasă.

Mai sunt și alte aspecte ce merită menționate, precum sarcofagele romane amintite de August Treboniu Laurian și de Cezar Bolliac, bătălia dintre Alexandru cel Mare și tribalii lui Syrmos, în care Insula Calnovăț ar fi avut un rol foarte important (muzeul din Corabia deține o tetradrahmă din 325 a. Chr., bătută la Lampsakus, pentru Alexandru Macedon), faptul că primul român ucis în Războiul de Independență este Sergentul Major Florea Blejan din Islaz.

Și să nu uităm de Generalul Toma Lișcu, participant activ la Marea Unire din 1918 și căruia i-am dedicat o postare întreagă în ziua când, întorcându-mă cu tramvaiul de la un stagiu, i-am zărit monumentul. Vezi AICI postarea.

Îmi pare ca ești destul de legat de Islaz, chiar dacă ești deseori la sute sau chiar mii de kilometri distanță. Ce mesaje vrei să transmiți comunității Islazului prin ceea ce faci?

Mesajul meu e cât se poate de scurt și la obiect: să nu ne uităm originea, trecutul și să nu lăsăm comuna să se scurgă prin mâinile și privirile noastre. Pentru mine, Islaz este cuvântul care îmi face „pielea de găină” când îl aud și de la mii de kilometri și, totodată, locul pentru care simt că trebuie să mă zbat să îl readuc la viață, fără vreo implicare politică. E o durere sufletească foarte apăsătoare pentru un sătean să vadă cum se alege praful de leagănul copilăriei sale…

Ai planuri sau proiecte viitoare legate de Islaz și pasiunile tale? Cum vrei să contribui la promovarea și protejarea patrimoniului natural și cultural al zonei?

N-ar strica un monument al generalului Toma Lișcu în sat, să nu mai fie doar o simplă stradă care amintește de el. Sau mutarea sa la locul de baștină. Calnovățul este un teren foarte bun, ai noștri creșteau acolo lubenițe, porumbi și altele pe vremea Colectivului. Nu știu de cine aparține în prezent insula, dar sunt convins că în afară de defrișare și braconaj, ar funcționa foarte bine și plantații, cum ar fi de cânepă (cea industrială, nu cea pentru droguri) sau de fructe de pădure și ar fi un centru foarte bun de export, pe plan terestru și fluvial. Dacă Somovit de 500 de locuitori are port, noi de ce nu am avea?!

Dacă ar fi după mine, aș exploata foarte mult potențialul turistic. Islazul are capacitatea de a deveni o Delta Dunării în miniatură. Prin reconstrucție ecologică aș transforma Geraiul într-o Mahmudia, evident fără să afecteze producția agricolă. Am vorbit și cu cei de la WWF și mi-au confirmat că Geraiul are toate șansele să urmeze exemplul Mahmudiei. Pe timp de vară, n-ar mai fi un deșert, ci un adevărat paradis al biodiversității, care permite și dezvoltarea pisciculturii și care atrage, implicit, si turiști. Însă aș face ceva mai organizat, mai cu reguli și restrictii, nu cum se întâmplă anual de scrumbie. Pe lângă turiștii ce se vor caza în rulote sau corturi, cu siguranță vor fi care vor dori să stea în pensiuni. Sau poate chiar își vor cumpăra teren și își vor construi propria casă de vacanță, așa cum unii au făcut-o deja. Observ că din ce în ce mai multă lume începe să fugă de haosul din orașe și să se mute la periferie sau să se retragă la țară. Eu cred că ăsta e viitorul Islazului, agricultura și turismul, și în direcția asta trebuie acționat, ca Islazul să intre foarte bine în circuitul (inter)național. Altfel, rămânem doar cu amintirile trăite de noi sau auzite de la ai noștri și, ușor, ușor, ne mutăm cu ele în cimitir, iar în cateva decenii Islazul cui va rămâne ?!…

Las videoclipurile de mai jos să vă arate ce impact au îndiguirile comuniste, încălzirea globală și “Cum era Geraiul odată..” și cât de benefică poate fi reconstrucția ecologică. Videoclip 1. Videoclip 2.

Sunt de părere că pe raza comunei Islaz sunt foarte multe de (re)descoperit, un șantier arheologic ar fi foarte bun, mai ales pe timpul verii, când seacă atât Oltul, cât și Dunărea. Islazul a făcut parte din Limes Alutanus și din Limes Danubian, este imposibil să nu mai existe izvoare istorice într-un loc ce a făcut parte din liniile de fortificație romană de-a lungul Oltului și al Dunării, iar cel mai bun exemplu este coiful roman descoperit astă-vară la Olt, doar unul singur asemănător a mai fost descoperit în Olanda. Sau cum s-a întâmplat și cu prima atestare documentară a Islazului, vreme de secole s-a crezut că a fost la data de 9 iulie 1569, dar de fapt este 5 iulie 1550, lucru de care m-a informat tot domnul inginer Mihai Micu. Vezi articol AICI.

Îmi doresc de multă vreme să îmi cumpăr și o dronă și să încep să fac un film documentar despre Islaz, să îmi formez o echipă alături de care să facem și un atlas. Sau mai multe. Despre oameni, istorie, schimbări, faună, floră, peisaje. Consider că Islazul merită din plin acest efort, iar eu o simt ca pe o datorie de-a mea.

Care sunt provocările și satisfacțiile cele mai mari în munca ta și în activitățile tale de voluntariat sau de conștientizare a comunității?

Provocările cele mai mari le reprezintă timpul limitat și lipsa fondurilor. La care se adaugă și neajunsurile sistemului românesc, care parcă face împotriva cetățeanului român, ci nu în favoarea lui. Nu știu încotro se îndreaptă țara asta cu asemenea clasă politică, dar numai la noi se poate muri de foame într-o țară așa frumoasă și bogată… Occidentul devine tot mai frecventat si benefic pentru medicii români, iar aici nu mă refer doar la salariu, ci și la oportunități pe alte planuri, calitatea vieții, dotările din spitale șamd. Din păcate, asta e dinamica socială actuală, toată lumea se mută mai spre Vest. Nu m-ar mira ca peste ani, Islazul să fie casă pentru popoarele asiatice.

În rest, e cât se poate de normal ca anumite persoane să rezoneze cu ceea ce fac/postez despre Islaz, iar altele nu. Pentru mine sunt importanți oamenii care sunt de acord și care îmi apreciază munca. Ei sunt unul din motivele pentru care aleg să continui în direcția asta. Încerc să văd întotdeauna părțile bune și să caut soluții pentru cele mai puțin bune. La judecat și victimizat toată lumea se pricepe.

Cea mai mare satisfacție este când văd că din ce în ce mai mulți oameni primesc și dau mai departe mesajul meu. E incredibil să vezi cum în trecut, abia se făceau campanii de ecologizare, iar acum se fac anual, ba chiar pe două planuri, așa cum am mai zis (terestru și acvatic, din caiac) și că Islazul este pe harta celor de la Cercetări Arheologice, WWF, „Cu apele curate” și avem și noi voluntarii noștri care organizează regulat diverse evenimente. Mie, unul, îmi dau puterea și încrederea că lucrurile se îndreaptă spre bine și că suntem mulți care dorim binele comunității, însă nu știm de unde să începem sau cum să contribuim.

În încheiere, ce sfaturi sau mesaje ai pentru tinerii din Islaz și pentru oricine vrea să-și urmeze pasiunile și să se implice în comunitatea lor?

Sunt de părere că orice realizare mare și de lungă durată are la bază un efort mic, dar consistent, pas cu pas. Orice drum spre triumf e anevoios. Important e să te ridici de fiecare dată când ai căzut și să continui să îți urmezi visul.

Tinerilor de pretutindeni le-aș transmite să nu uite de unde au plecat, să înțeleagă că schimbarea vine de la fiecare în parte. Să nu aștepte să facă alții pentru ei, să ia ei inițiativa și să nu le fie teamă de eșec. Eșecul face parte din succes. Ca să schimbi lumea, trebuie să te schimbi pe tine, fie că e vorba de faptul că apreciezi mai mult locurile natale, că nu mai lași sacul de pet-uri în pădure după ce ai făcut un grătar sau că decizi să te implici activ în bunăstarea comunității tale prin diverse proiecte. Și, evident, să învețe bazele unei limbi străine (sau a mai multora), pentru că România are din ce în ce mai mulți turiști internaționali, iar aceștia nu vor întârzia să (re)vină sau chiar să se mute la Islaz.