Jocul de șah (I)

“Tată, învață-mă șah!”, i-am spus tatei într-o seară după ce a venit de la serviciu. “Șah? Cum așa?”, m-a întrebat el plăcut surprins. “Vreau și eu să joc cu voi, când mai vin ale nea Vali și ale domn’ profesor!”, am continuat dialogul cu ceva emoție datorată eventualului răspuns negativ.

Aveam 6-7 ani când ai mei încă aveau obiceiul de a petrece serile sfârșiturilor de săptămână în compania prietenilor de familie, jucând diverse jocuri de societate: cărți, rummy sau șah.

Șahul se întâmpla doar când doamnele preferau sa schimbe idei despre… d’ale femeilor, iar bărbații se duelau pe tabla de joc, epuizând subiectele precum politica, fotbalul sau la ce se mai pricepea tot românul. Și se pricepe încă.

Momentele când se juca sah în casă erau cele care ma scoteau din baie sau din dormitor negreșit. Altfel, știind deja că familia Vasile avea cândva să mă cunoască mai bine din postura de elev, găseam orice să nu prea fiu prin raza vizuală a domnului profesor sau a distinsei viitoare doamnă dirigintă. Îmi înghițeam cuvintele, efectiv. Mă rușinam teribil, mai ales în fața doamnei profesoare de limba și literatura română, Ecaterina Vasile. Nici până astăzi n-am înfrânt sentimentele astea întru totul, dar despre “puterea” doamnei, altădată.

Șahul era, deci, atracția serii pentru mine. Era de-a dreptul fascinant cum atmosfera dinamică, plină de replici, mai acide sau mai amuzante, menite a deruta pe unul sau pe celălat la jocul de cărți, se transforma în ceva total opus: liniște, concentrare și muuuultă răbdare. Îmi plăcea asta. Mai ales că orice mutare de pe la mijlocul jocului, oricât s-ar fi așteptat ea, era însoțită imediat de o descrețirea a frunții, o sorbire lentă din paharul aferent jucătorului și, eventual, de vreo replică sau de vreun gest specific fiecăruia. Dar nu ca cele de la alte jocuri. Nuu! Ceva scurt, spus pe un ton calm, de fiecare dată.

Tata, de exemplu, dacă identifica mutarea câștigătoare și era sigur că are avantaj începea să fredoneze. Orice. Romanțe, șlagăre de altădată ale muzicii românești.

Nea Vali Voinea avea altceva. El se uita la mine după mutarea care ii dăduse bătăi de cap, mă lua de obraz și mă întreba vesel: “Bimbirică, ce zici, mă?”. Iar eu nu ziceam. Ridicam din umeri și mă prefăceam concentrat la câmpul de lupta al pieselor din lemn. Plus ca nu-mi plăcea “Bimbirică”.

Domn’ profesor avea un alt stil. Era mai relaxat. Exersa franceza chiar și în timpul jocului de șah. Nu știam ce zice. Cred că nici tata. El era concentrat la joc că deja îi venise rândul și știam asta când melodia fredonată se oprea mai brusc decât începuse. Pesemne că domn’ profesor era mai priceput la șah, gândeam eu.

Așa am dedus încă de la vârsta aia și tot așa am gândit să încep ABC-ul șahului. Cu tata. Domn’ profesor era la casa sa, cu doamna Vasile doar. Eu eram cu tata și cu mama. Iar mama era cu injecțiile și cu medicamentele, n-avea ea treabă cu piesele de șah. Doar tata mă putea învăța să joc. Și a făcut-o. Am început să jucăm mai des apoi, săptămânal câteva partide. Nu stăpâneam încă jocul de mijloc, motiv pentru care aveam mereu fruntea la fel de descrețită ca la începutul jocului. E adevărat, nici nu fredonam nimic și nici nu era vreun “Bimbirică” prin preajmă. Mai spuneam, din când în când, câte un cuvânt în franceză. În gând.