Jocul de șah (II)

Clasa a noua a fost poate cel mai bun an al meu din liceu. Nu cuantificat în premii sau recunoștință instituțională. Nu în sensul ăla, ci după propriul meu sistem de valori. Eram încă dornic de afirmare și serios când venea vorba de școală.

Din clasa a X-a au început, însă, activitățile extrașcolare: dansurile populare si mai apoi activitatea mea de prim solist in ansamblul școlii. Câteva concursuri prin țară și cam atât, nimic serios. Tare plăcută era experiența, dar pentru a o trăi, era nevoie de pregătire.

Ai mei au refuzat ideea de cămin. Când am intrat la prestigiosul liceu, mi-au găsit rapid o gazdă, unde am locuit pe perioada școlii, timp de trei ani. Apartamentul se afla aproape de școală, la doar 15 minute de mers, în stilul unui Gavroche leneș… Odată cu dansurile populare și cu repetițiile, lăsam să se înțeleagă că sunt tot mai dese și că e treabă cât se poate de serioasă. Și pentru că învățam după-amiaza, plecam de acasă de pe la 10:00 dimineața. Mergeam până pe strada București, la aproape doi kilometri distanță, acasă la colegul meu de bancă, prietenul Iancu. N-aveam telefoane, deci planurile întâlnirilor noastre erau stabilite încă de la școală, din ziua anterioară.

Într-una din zile, când Iancu mă aștepta cu caseta de la nunta de la țară, unde părinții lui fuseseră nași (eram mari consumatori de obiceiuri populare, ne plăcea muzica aia specifică nunților din zona noastră, iar spectacolul pe care îl pregăteam la școală era fix “Obiceiul de nuntă din Teleorman”, deci se chema documentare ce făceam noi, nicidecum „chiul”), am poposit în parcul central. Acolo era o bancă înconjurată de mai mulți domni, unii mai gălăgiosi, alții mai liniștiti. Se juca șah. Pe bancă, nea Gheorghe, un bătrân sfrijit, cu ochelari și pălărie, ținea un discurs apăsat către adversarul său, care părea destul de enervat. De altfel, nea Gheorghe asta făcea. Enerva. Lucra la psihic. Aveam să aflu în perioada următoare ca așa câștiga majoritatea partidelor disputate în parc. M-am apropiat de ei, să văd mai bine partida.

Nea Gheorghe a terminat discursul său brusc, m-a privit prin ochelari, încetinindu-și mișcările și pe un ton serios mi-a zis: „Tinere, dacă n-ai buletin de oraș, nu poti să joci!” Am fost foarte mirat, în primă fază. Chiar puțin contrariat că îmi citise parcă gândurile. După care, m-am strecurat mai aproape de banca lor, printre gălăgioșii care amuțiseră și i-am răspuns: “Mă mulțumesc cu privitul. Deocamdată!”.

Și așa a fost. Am rămas cu privitul pentru mult timp de atunci. La Iancu nu am mai ajuns. Nici la repetiții…

După școală și casă, Parcul Central a devenit cel mai frecventat loc de către mine. Îi învățasem pe majoritatea jucătorilor. Ba chiar aveam destul de clar și clasamentul lor și știam care sunt partidele mai intense și mai interesant de urmărit.

Nea Cornel era unul dintre cei mai slab cotați. Dar pentru că fiecare “masă” avea jucătorii săi, chiar și partidele lui nea Cornel erau interesante. Iar faptul că avea propria sa diagramă (nu se juca pe clasicele cutii de lemn, ci pe un carton colorat în alb și albastru, ale cărui câmpuri erau numerotate) însemna și că întotdeauna avea locul garantat la masă.

Într-una din zile, adversarul său întârzia să apară. Sau poate că el venise mai devreme în ziua aceea. Știu că m-a întrebat dacă joc. Eram deja cunoscut printre pensionari și alte categorii de oameni pasionați de șah din parc. N-am ezitat și într-un minut eram față în față cu cel care avea să-mi administreze una dintre cele mai rapide înfrângeri. Apoi încă una. Am jucat mai multe partide, reușind pe la a șaptea sau a opta să-mi trec în palmares și prima victorie. Eram atât de bucuros că joc, încât nu mai conta că o încasez zdravăn. Nea Cornel a văzut asta.

  • De unde ești, tinerețe?
  • Islaz. După Turnu Măgurele, spre Corabia.
  • Îhî. Aveți vin bun acolo, a continuat el, fără să-și ridice privirea de pe tabla de joc.
  • Dacă ai piese, îți pot da o diagramă d-asta. Nu ca asta, dar cu alb și negru și numerotată.
  • Da? Vreau! Cât costă?
  • Aveți vin bun la Islaz, acolo, a repetat nea Cornel cât să pricep că nu era pretențios.

Eram deja elev în clasa a XI-a, cu ceva vechime în parc, când am avut prima diagramă. De la nea Cornel. Nu mi-a zis niciodată cum a fost vinul, deși am continuat să jucăm, chiar dacă, în timp, raportul victoriilor nu îi mai era favorabil. Asta datorită diagramei, dar și cărților de șah pe care începusem să le studiez și din care scriam mutările unor partide celebre sau schițam deschideri, jocuri de mijloc și variante de joc final.


Descoperă mai multe la Islăzeanul

Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*