La pescuit

Am fost de două ori în viață la pescuit cu tatăl meu în Islaz, dar trebuie să recunosc că nu am fost cel mai talentat pescar din lume. Și nici nu voi fi vreodată. Rușinos, poate. Am avut ocazia de a vorbi în multe locuri din țara asta despre Islaz, despre însemnătatea istorică a localității, dar și despre poziția sa geografică: Proclamație, Olt, Dunăre, plaje, pescari. Cu toate astea, două lucruri esențiale pentru un islăzean adevărat îmi lipsesc: plăcerea de a pescui și știința de a înota. Deh! Sunt resemnat de mult. Referitor la cele două momente de pescuit, pe scurt ar fi că o dată am rupt undițele și am înnodat nailoanele, iar altă dată am căzut în apă și cam atât mi-a trebuit.

În prima mea incursiune la pescuit, eram destul de încântat de ideea de a prinde pește. Aveam undeva la 9-10 ani cred. Am ajuns la Dunăre cu tata și cu încă un prieten de-ai lui. Nu eram noi cu lansete pe atunci. După ce am găsit “locul ăla bun”, cum face orice pescar cu experiență, ne-am așezat pe malul apei. Cum am găsit locul bun, nu mă întrebați. Știu că orice pescar care se respectă, așa face. Nu se așează oriunde, ci unde știe el că e mai bine. Zis și făcut. Aici, tata a încercat să mă învețe cum să fixez momeala (o amărâtă de râmă), cum să arunc undița și cum să aștept. Am privit, am ascultat, am băgat la cap. Pe teorie eram bunicel de mic. Când a venit momentul să execut ce tocmai învățasem, lucrurile au început să se dea peste cap. Nu reușeam sub nicio formă să fixez târâtura pe cârlig.

“- Trebuie să introduci râma pe cârlig, nu să-o lipești cu scociul, băiete!”, mi-a spus tata zâmbind.

Am încercat să fac așa cum mi-a zis el, dar nu știu cum naiba s-a întâmplat, că atunci când am pus undița în spatele meu, în încercarea de a mă concentra cum să îi vin de cap râmei, n-am văzut că acolo erau și celelalte “scule”. Când, în sfârșit, am înfipt râma în cârlig, am apucat victorios undița mea, al cărei nailon parcă fusese în vizită la vreo rudă îndepărtată pe care nu o mai văzuse de ceva timp și nu se dădea plecată cu mâna goală. Am tras cu putere și am reușit să arunc în apă râma, cârligul în care era înfiptă râma, nailonul care ținea cârligul în care înfiptă râma, celelalte nailonuri ale celorlalte undițe și… bățul meu după ele. Nu știu nici eu de unde atâta putere, dar știu că nervi ca râma aia nu-mi făcuse nimeni și nici pe tata nu-l enervase nimeni pe ziua aia, chiar dacă era încă devreme. Eu reușisem deja. Cred că mai mult am făcut cu mașina de acasă până la „baltă” decât a durat prima mea experiență la pește.

”- Ce faci, băiete? Ai înnebunit? Ai rupt deja două undițe! Nici n-am terminat țigara.”

Bineînțeles, tata mai avea niște bețe la el. Precaut. După ce a făcut ce a știut el și a încropit alte undițe, am încercat din nou și din nou, dar de fiecare dată nimic. Astăzi mă gândesc că eu doar spălam râmele. Adică, ele erau în găletușa în care le pusese tata, pline de pământ, iar cum mie dexteritatea îmi lipsea, cred că doar le puneam în ac ca să le pot arunca în apă să se spele… și cam atât.

A doua oară când am fost la pescuit, lucrurile au mers și mai rău.

Am ajuns din nou la Dunăre. Doar eu și el. Aici am găsit un loc undeva pe mal, dar la o înălțime considerabilă față de nivelul apei. Era un soi de rampă de unde plonjau înotătorii în apă. De data asta, tata avea o undiță lungă și eu una scurtă. Am aruncat undița în apă, aproape de mal, evident, și am început să aștept. Măcar la asta eram bun. Știam să aștept. Tata a aruncat și el undița lui în apă, iar apoi s-a uitat la mine și mi-a spus: 

“– Ai grijă, Tibi, să nu cazi în apă! E foarte adâncă și nu știi să înoți. Nu sta chiar pe mal. Dă-te mai în spate.”

Însă, deși eram atent la ceea ce fac, nu am observat că o crenguță era fix sub mine. Am încercat să mă ridic și să mă deplasez mai în spate, dar mi-am pierdut echilibrul și m-am vărsat în apă.

După ce am căzut în apă, tata m-a scos la mal și m-a ținut strâns în brațe, încercând să mă calmeze și să mă usuce. Eram destul de speriat și, în acel moment, am decis că pescuitul nu e pentru mine. Am mers, ulterior, la multe partide de pescuit, cu băieții. Atmosfera aia, mai veselă, nu cea de competiție, nu se compară cu nimic. Mai ales dacă te duci la pește cu grătarul, cu tuciul și cu ceva recipiente magice din sticlă.

Câțiva ani mai târziu după episodul în care am căzut în apă, tata a încercat să mă convingă să mergem din nou la pescuit. 

“- Tată, poate ar trebui să ne ducem să cumpărăm niște pești de la Mușat, ca să nu mai pierdem vremea la Dunăre!”

El a râs și mi-a explicat că nu asta e ideea pescuitului. A continuat să meargă regulat la Dunăre sau Olt să pescuiască și l-am admirat pentru asta. Ca de altfel, pe toți cei care au această pasiune, pentru că pescuitul este o activitate care implică răbdare și îndemânare, chiar dacă nu mereu se și prinde pește. Eu răbdare am. Nu și îndemânare, însă.