
Într-o lume în care tehnologia pătrunde în toate colțurile vieții noastre, mă întreb uneori dacă mai există acele momente de simplitate pură, acele tradiții vechi care, cândva, păreau de neclintit, dar care acum riscă să se piardă sub greutatea modernității. Oare mai zdrobește astăzi cineva strugurii cu picioarele? Acea imagine idilică din trecut, în care oamenii se strângeau în jurul unui jgheab de lemn, își suflecau pantalonii și intrau cu tălpile goale în mănunchiuri de struguri, pare astăzi atât de îndepărtată, aproape ireală. Și totuși, pentru mine, ea este încă vie.
Îmi amintesc acele dimineți de toamnă în curtea casei, când strugurii adunați din viile „de la nisip” sau „de pe vale” erau puși laolaltă, așteptând să fie transformați în must. Nerăbdarea mă cuprindea de fiecare dată, mai ales că pentru mine, copilul de atunci, zdrobitul strugurilor cu picioarele era un fel de ritual, un dans tăcut pe care tata îl executa cu o măiestrie nescrisă. Tălpile lui goale păreau să fie legate de pământ, de struguri, de esența pură a naturii. Fiecare pas elibera nu doar sucul dulce al fructelor, ci și o bucurie simplă, autentică, pe care tata o simțea în toată ființa lui și pe care reușea să mi-o transmită și mie.
Acum, privind înapoi, nu pot să nu mă întreb dacă cineva mai face asta. Am văzut de atâtea ori prese moderne, zdrobitoare, pompe electrice, filtre și butoaie din oțel inoxidabil. Proceduri tehnologizate, rapide și eficiente, calibrate pentru a obține un produs perfect. Dar unde a rămas frumusețea acelui proces rudimentar? Unde este bucuria de a simți mustul cald între degete, de a vedea cum strugurii pocnesc sub greutatea propriului corp, în timp ce aroma dulce se ridică în aer, îmbrăcând curtea într-un parfum unic de toamnă?
Pentru cei care au trăit acele momente, zdrobitul strugurilor cu picioarele nu era doar o muncă. Era o formă de comuniune cu trecutul, cu pământul și cu generațiile care făcuseră același lucru înainte. Tatăl meu își începuse toamna așa încă din copilărie. Îmi povestea cum, de fiecare dată când își sufleca mânecile și pantalonii și intra în jgheabul de lemn de acasă, era ca și cum pășea într-un timp suspendat, în care tradiția se repeta mereu la fel, dar niciodată plictisitor. Îmi spunea adesea, cu un zâmbet cald: „Strugurii se zdrobesc cu inima, nu doar cu picioarele”. Și avea dreptate. Era ceva sacru în acel gest simplu.
Îmi amintesc cum stăteam pe marginea jgheabului, cu bărbia sprijinită în palme, absorbind fiecare moment. Era liniștea aceea pe care doar toamna ți-o poate oferi, acea senzație de sfârșit și început în același timp. O liniște pe care doar albinele curioase, dornice de dulceață, o perturbau. Tata lucra cu o măiestrie naturală, fără să grăbească timpul, de parcă fiecare pas nu zdrobea doar struguri, ci și povești din trecut, amintiri vechi pe care eu abia acum încep să le înțeleg.
Și apoi, când zdrobirea era aproape gata, venea momentul pe care îl așteptam cu nerăbdare. Tata, cu fața brăzdată de soare, îmi făcea semn să mă alătur. Cu o mișcare largă, îmi arăta cum să intru în jgheab, iar eu, mic și stângaci, îmi ridicam pantalonii până la genunchi și mă avântam în mustul care îmi îmbrățișa tălpile. Era o experiență unică, ce-mi cuprindea întreaga ființă.
Astăzi, când mă întreb „Oare mai zdrobește cineva strugurii cu picioarele?”, răspunsul pare să se piardă în vânt. Sper, totuși, că această tradiție se încăpățânează să reziste undeva, poate chiar în Islaz. Poate că, în deal sau în vale, un tată își învață fiul cum se făcea odată vinul, nu doar pentru a produce o băutură, ci pentru a păstra vie o moștenire.
Și totuși, poate că răspunsul la această întrebare nu este cel mai important. Ceea ce contează cu adevărat este că, în amintirile mele, strugurii se mai zdrobesc încă sub tălpile noastre, iar mustul dulce al copilăriei mele curge încă. Pentru că zdrobitul strugurilor cu picioarele nu era doar un mod de a face vin; era o legătură vie între om și natură, între generații, o poveste ce se rescria la fiecare sfârșit de vară.
Descoperă mai multe la Islăzeanul
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Lasă un răspuns