Ora de franceză

După episodul de la “Supercoop”, am avut ocazia de a interacționa destul de repede cu profesorul Vasile Gheorghe. Am studiat limba franceză ca primă limbă, încă din clasele primare. Nu știu cum era pentru alții, dar “franceza” era pentru mine o mare bucurie. În primul rând, pentru că înțelegeam că a studia o limbă străină în ciclul primar era un prim pas către lumea celor mai mari decât mine, iar formula de adresare “domnule profesor”, în locul deja clasicei “doamna învățătoare” ne dădea o oarecare importanță. Creșteam. Acum, e adevărat, nu de puține ori chiar și “domnul” era inițial “doamna”, neobișnuiți cu alte formule încă, după care ne corectam rapid, nu înainte de “ăăă”-ul specific elevului dornic de afirmare, dar care vorbește înainte de a gândi. Na, reflexe dobândite în sistemul școlar. Știm cu toții cum e, chiar dacă unii au fost obișnuiți cu “tovarașa” și “tovarășul”, nu cu “doamna” sau “domnul”.

Purta mereu cămașă. Obligatoriu! În zilele călduroase fără sacou, iar in cele mai reci, cu sacou, palton, pălărie. Uneori pulover. Indiferent de vreme, însă, era însoțit mereu de aceeași voce de bariton și de aceeași dorință de a-i face chiar și pe “bolovani” să înțeleagă lecția. Eu am avut noroc! N-am fost niciodată “bolovan”, ci doar Tibache. Am dobândit destul de repede deprinderea de a citi în limba franceză, poate și datorită urechii muzicale din dotare, dar, în primul rând, datorită faptului că eram fascinat de prezența domnului profesor.

Felul său de a se exprima, de la nivelul înălțimii mele din banca a treia de pe rândul de la ușa, era demn de un cadru didactic menit a preda studenților, nu “bolovanilor” de la Islaz. Deci, nu doar că eram mai importanți pentru că pe lângă orele cu doamna învățătoare aveam ocazia să avem și un domn profesor, dar eram tratați ca atare. Eram importanți si contam pentru profesorul Vasile. Lucru fascinant pentru mine!

Mi-a plăcut franceza, cum spuneam. Nu am fost mult peste media elevilor sârguincioși, dar îmi plăcea să citesc. Acasă, în timpul liber, obișnuiam deseori să deschid manualul de limba franceză și să citesc. Știam, de cele mai multe ori, lecțiile în avans. Simțeam că mă pot diferenția de ceilalți în felul ăsta.

Un moment important, pe care nu-l voi uita niciodată, este cel de peste ani, în clasa a noua, la Liceul Pedagogic “Mircea Scarlat” din Alexandria. Eram repartizați în aceeași clasă copii din tot județul, iar la prima oră de franceză am fost întrebat, când mi-a sosit rândul, de la ce școală vin.
“Școala Generală cu clasele I-VIII Nr. 2 Islaz”, am răspuns vădit emoționat, din ultima bancă, sperând ca momentul să se termine cât mai repede.
“Aa, de la domnul profesor Vasile! C’est bon!”, a răspuns doamna profesor Mariana Simionescu, cea care avea să devină subit unul dintre profesorii mei preferați din liceu. O adevărată doamnă! Cochetă, apropiată de elevi și foarte dedicată profesiei sale.

Secundele care au urmat celeia în care doamna a pronunțat numele profesorului Vasile au fost cele în care mândria mea de islăzean a atins cote neștiute până atunci. Eram la litera F, al 13-lea nume scris în catalog și singurul elev căruia îi făcuse o remarcă vizavi despre fostul profesor, lucru care nu s-a schimbat până la finalul acelei ore. Cumva, simțeam că mândria mea este și mândria domnului profesor. Nu mă înșelasem, iată! Numele său era cunoscut și recunoscut de la nivelul unui profesor din capitala județului, o doamnă fost și viitor inspector școlar. Minunat!

În anii de liceu a urmat o “convenție” tacită între islăzeanul ce se pregătea a fi învățător și doamna Simionescu. Dumneaei era profesoara mea preferată, iar eu eram elevul domnului Vasile. Singurul fost elev al domnului Vasile din clasă!

Cât despre limba franceză, “loin des yeux, loin du cœur”…