Pegasul galben

În marea majoritate a timpului liber din vacanțele de vară din timpul liceului eram la Islaz, acasă. Epoca “Supercoop”-ului apusese de mult timp deja, iar celebra cârciumă din apropierea casei fusese înlocuită de cea a lui nea Ion Rezeanu, a cărei locație se afla într-o cameră la “șușaua mare”, pusă la dispoziție de tușa Lelioara. Femeia era cunoscută islăzenilor pentru afacerea cu cazane, acolo unde mai tot omul își făcea țuica din prune, corcodușe sau ce fructe mai avea prin “obor”.

La “ale Rezeanu” generațiile se schimbaseră. Tata nu mai frecventa cârciumile de ceva timp deja, locul său fiind suplinit de mine, dar nu pentru băuturi alcoolice, ci mai mult pentru socializare cu băieții, cu speranța zilnică de a-l reîntâlni pe domn’ profesor. Domnia sa avea câteva locuri preferate unde își servea cafeaua sau vreo tărie înainte de masa de prânz, iar la “ale” Rezeanu era unul dintre acestea.

Eu eram, de asemenea, un vizitator fidel al locației. Din mai multe motive, altele decât ale domnului profesor: experimentam acolo arta fumatului “liber” (de pe la vreo 15-16 ani), eram un consumator al muzicii bune, pe care o înregistram acasă de pe calculatorul primit cadou de la ai mei pentru ziua mea de naștere, plus că devenise, bineînțeles, și un loc de întâlnire pentru mine și câțiva amici și vecini, toți din “deal”. Deși distanța de acasă până la barul respectiv nu era mai mare de 200 m, aproape niciodată nu ajungeam acolo pe jos. Mă îndrăgostisem de bicicleta roșie a tatălui meu, atât de importantă pentru el, la un moment dat. Bicicletă pe care am distrus-o în mai multe rânduri și pentru care mi-am primit a doua (și ultima) “lecție” dură din partea lui nea Sande, tatăl meu.

Domn’ profesor avea bicicleta sa. Era un model unicat în localitatea noastră de pe malul Dunării. Un pegas de culoare galbenă, cu șaua lungă și roțile mici. Că mergeai pe ea sau mergeai pe jos, nu era aproape nicio diferență. Parcurgeai distanța cam în același timp. Domnului profesor, însă, îi stătea bine pe ea. Conta și asta, mă gândeam eu. Nu oricine putea sa conducă Pegasul ăla. Nu pentru că era greu, din punct de vedere tehnic. Ci trebuia să fii acolo, din același film. In primul rând, aveai nevoie să înțelegi importanța bicicletei pentru proprietarul său. Domnul profesor avea ore la ambele școli din sat, iar atunci când vremea o permitea, deplasarea se făcea cu ajutorul Pegasului. În al doilea rând, era, cumva, marcă înregistrată. Unde era bicicleta, era și domnul Vasile, lucru ce-mi permitea să aflu rapid unde să poposesc și eu.

La Rezeanu ne întâlneam des. Era aproape de școală. Chiar dacă era vacanță, avea abonamente la ziare, în posesia cărora intra de la vreun coleg de cancelarie care venea de la oraș sau, mai târziu, de la vecini ai școlii, cu domiciliul stabil la Turnu Măgurele, dar care ajungeau zilnic “la țară”. Ziarele nu însemnau doar un pretext de a face mișcare, ci aveau rolul de a-l menține la curent cu viața socială, politică și culturală. Tot la Rezeanu aveam ocazia de a-i cunoaște și propriile pareri despre toate aceste aspecte, dar cel mai mult mă bucuram când accepta să jucăm șah. Când și dacă avea timp și chef, era o zi reușită.

Deși mă despărțeam greu de bicicleta roșie a tatei, erau foarte multe momente în care nu aveam acces la ea. Tata obișnuia să pedaleze des, având prioritate înaintea mea, mai ales în prima parte a zilei. În zilele alea, când exista dispoziție din partea domnului Vasile pentru măcar o partidă de șah, iar eu eram fără bicicletă, aveam oferta de a “conduce” Pegasul. Luam bicicleta cu ceva emoții și fugeam spre casă pentru a aduce tabla de șah. Fugeam, mult spus. Eu voiam, ea nu putea. Cei 200 de metri dintre strada principală, unde era cârciuma, și casa mea erau mai lungi ca niciodată in momentele astea. Cel mai greu era de ținut ghidonul cu o singura mână, pentru că tabla și piesele, ulterior diagrama de la nea Cornel, aveau nevoie permanentă de cealalată mână.

Așa a fost si în ziua aia: Pegasul impecabil, eu euforic, profesorul Vasile disponibil. Se aliniau astrele. Am lăsat rapid bicicleta în poartă, am fugit în casă după cutia cu piesele de șah și în doar câteva secunde eram din nou pe Pegas, în drum spre domn’ profesor. 200 de metri! Uliță. Pietre. O singură mână pe ghidon. Mai exact, dreapta. Nu știu cum s-a făcut că de undeva a răsărit o piatră buclucașă, la nici 10 metri de poarta curții mele. Era o piatră care, pentru ecartamentul pegasului galben, avea să fie mai mare decât un ditamai bolovanu’ pentru o bicicletă normală. Tragedie într-o secundă. Nu-mi păsa de julituri, de cutia descentrată sau de vreo haină șifonată. Pegasul! Bicicleta domnului profesor nu avea cum să sufere de pe urma mea! Era de nepermis așa ceva. Mi s-ar fi luat privilegiul de a mă “plimba” cu ea. Aș fi pierdut încrederea domnului profesor. Toate aceste gânduri au venit ca o avalanșă pentru mine, încă din momentul incipient al dezechilibrului de pe Pegas. Din fericire, însă, bicicleta s-a dovedit a fi mai rezistentă decât în cele mai optimiste gânduri ale mele. Eram salvat! Am șters rapid praful de pe ghidon, pedale și cadru, iar in câteva minute eram la masă cu domn profesor așezând piesele de șah pe tabla ușor descentrată. Eram julit puțin pe mâini și cu hainele șifonate. Eram fericit, însă.

Domn’ profesor nu mi-a zis nimic de bicicletă. Pegasul galben nu s-a plâns. A continuat să se “odihnească” la umbra nucului tușei Lelioara, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Iar eu, bineînțeles că data viitoare când am fost fără bicicleta tatei, am preferat să merg pe picioare pentru a aduce șahul.