Podul de peste Olt: tragedie în așteptare?

Văzusem lumina zilei de doar 2 ani când treceam Oltul pentru prima dată, într-o deplasare la „oraș” cu ai mei părinți.

Nu vreau să greșesc, dar din acea perioadă am amintiri. Îmi amintesc de autobuzele cu burduf care ne duceau din sat (întorceau la căminul cultural, în „vale”) până la Olt, unde traversam podul din pontoane militare, apoi ne urcam în alte autobuze care ne lăsau lângă parcul din Turnu Măgurele. Lumea vuia în stânga și în dreapta. Sute de oameni urcau și coborau în alte mașini mari, cu sau fără burduf, care mergeau sau veneau spre/dinspre combinat. Ei, de obicei, mergeau spre Modern sau „La Turci”, la „Jaguar” sau „FSN”, ori ce alte cârciumi mai erau. Ele, ceva mai grăbite, spre magazinul „Central” sau direct acasă pentru a-și intra în rolul de gospodine.

Da, am amintiri de la vârsta de doi ani. La doar câteva luni, avea să vină anul ’90. Nu-mi amintesc de „căderea regimului”, dar pentru ’90 am două repere foarte clare: cutremurul de la finele lunii mai și înlocuirea podului de pontoane de peste Olt cu unul adevărat, cu piloni de susținere, asfalt și balustrade. Nu sunt sigur că e fix anul 1990, dar e pe-atunci. Democrația ne aducea confortul de a merge din Islaz la Turnu Măgurele direct, fără opriri pe malul Oltului. Poate mai puțin o singură dată, când nea Traian Zuică, șoferul nostru, într-o clipă de neatenție, a reușit să pună pe o coastă un autobuz, cu tot cu pasageri, în dreptul cantonului de la digul de pe malul drept al Oltului. Cred că aveam podul deja, deci să fie prin ’91-’92 pățania asta.

Democrație ziceam, deci libertate. De exprimare și de mișcare. După asta am înțeles că tânjea poporul nostru pe atunci. Iar dacă de exprimare nu prea îi mai păsa statului, de mișcare era musai. Și astfel, ne-am pricopsit cu podul ăsta, de care fac vorbire. În ’90. Adică același din zilele noastre. Din ‘23.

Nu voi intra în discuții tehnice, în primul rând pentru că nu am datele necesare, iar până primesc răspunsurile corecte din partea autorităților competente, vreau doar să atrag atenția unui alt lucru, deosebit de grav.

Pe lângă speculațiile unora mai puțin știutori sau convingerile altora cu o memorie mai bună, conform cărora garanția podului (la mâna a doua?!), montat peste Olt pe DN 54, ar fi expirat din 2000, adică doar 10 ani mai târziu, dar care ar fi fost extinsă până în 2010, adică pentru alți 10 ani, nu înțeleg cum NIMENI nu se sesizează în ceea ce privește interzicerea circulației pe pod a vehiculelor a căror masă depășește 7,5 tone?

În 2023, la peste 33 de ani de la montarea/construirea acestui pod ieșit din garanție, camioane de 18, 20, 40 de tone, sau chiar mai mult, tranzitează zilnic DN54, fără probleme. De aproximativ doi ani există indicatoare care, în teorie, ar trebui să reglementeze circulația și să interzică accesul pe pod a vehiculelor de peste 7,5 tone. Și atât…

Da, știu. Studii de fezabilitate făcute. Se caută soluții. Se încearcă refacerea traseului și construirea unui nou pod. Birocrația, însă, nu e prima dată când face victime în țara asta. Mai ales dacă face echipă bună cu nepăsarea. Probabil că pentru guvern, CNAIR, ministerul transporturilor și ministerul mediului sau chiar și pentru consiliul județean e simplu să își ia angajamente, ca mai apoi să lași responsabilitatea pe poliție sau alte autorități menite să sancționeze șoferii. Cert este că nu pe oamenii simpli, șoferi angajați, de cele mai multe ori, cred că trebuie să ii blamăm. Distanța dintre Corabia și Turnu este de aproximativ 30 km. Un autocamion de 40 de tone tind să cred că pentru a parcurge în siguranță și în legalitate acest drum, nici măcar pe digul barajului de la Izbiceni nu ar trebui să circule. Și atunci? Pleci de la Corabia pe Caracal – Rosiori ca să ajungi la ferryboat la Turnu Măgurele? Hmm… Adică facem 30 de kilometri sau 100 de kilometri pentru a ajunge din A în B?

Probabil că, la un moment dat, după prăbușirea podului, așa se va întâmpla. Până atunci… vă invit doar să circulați cu prudență pe drumurile noastre!