Prieteniile de altădată

Vacanțele de vară din perioada liceului au fost cele în care s-au sedimentat legăturile cu foștii colegi de generală. Prieteniile care aveau să conteze, chiar și până astăzi, atunci au debutat cu adevărat. Eu eram în permanență cu Sorin, băiatul lui Vali și al Florinei “ale” Moraru. Trifu, cum îi spuneam noi, era vecin cu alți câțiva băieți, foști colegi de-ai noștri: Sabin rudaru’, băiatul cel mic al lui Viorel Vladu, și Ionut, băiatul lui nea Onică Raicu, nepotu’ lui Măide. Ni se alătura deseori Dragoș, băiatul cel mic al lui Gigi “ale Țucună”.

În principiu, cam ăștia eram. Noi patru-cinci. Cel mai des, recunosc, eram doar noi doi. Adică subsemnatul și fratele Trifu. Casa lui era a doua mea casă. Mergeam deseori la ei. De cele mai multe ori, neanunțat. N-aveam „feisbuc”, „uațap” sau alte metode d-astea „distructive” din punct de vedere social, contrar scopului lor declarat.

Vara era bucurie. Ziua lungă însemna cât mai mult timp mult petrecut împreună: de la miuțe pe ulița celor trei (Trifu, Raicu și Sabin), la fotbal în curtea grădiniței sau a școlii; de la fumatul, inofensiv pe-atunci, de pe scările instituțiilor respective (mândri ca acum eram mari și puteam face asta) până la un soi de Leapșă cu bicicletele și chiar până la șederea “la bârfă” pe banca lui nea Costel de la șosea.

Povestea cu bicicletele era cea mai mare distracție a noastră. Recunosc că eram cel mai decent la faza asta. Ne făceam program de “baicări” si după ce ne întâlneam 4-5 inși la Trifu la colț (astăzi la Nelu Bodâlcă, lângă piață), stabileam un traseu și plecam spre “vale”. Nu eram bezmetici. Mă rog, nu toți. Știam să mergem frumos, în șir indian, dacă se apropiau mașini sau alte utilaje. Singura problemă a băieților era că pe mine mă mai apuca nebunia câteodată. Din dorința de a ieși din monotonie probabil, pe la Emil “al lu’” Slabu, după ce îi lăsam pe ceilalți să avanseze ușor, o coteam brusc pe uliță. Linie, cum i se spune la Islaz. Goneam ca nebunul, în încercarea de a mă ascunde de ceilalți. În mintea mea era că îi agit puțin pe tovarășii de drum. Fie că îi surprindeam, fie că îi îngrijoram, reușeam să îi pun pe căutări. Imediat intrau in pielea detectivilor și se organizau să mă caute. De fapt… se organizau, pe dracu! Totul era spontan. Așa cum eu făceam dreapta sau stânga după cum mi se năzărea, tot așa si băieții. Sabin era cel care, de cele mai multe ori, chiar era surprins că iar am dispărut. Trifu se aștepta mai mereu, știind ce “păsărici” am, dar Raicu era cel care mă “prindea” mai mereu.

Băiat înalt peste medie, mâini mari, picioare mari, Ionuț pedala cel mai repede, fără vreun efort fantastic. Demarajul era mai greu, după care abia se mai oprea. Săraca bicicletă… Nu o dată bicicletele noastre s-au „pupat” frontal și… brusc! Până la urmă, ale noastre erau clasice și, implicit, rezistente. A mea era și cea mai veche. Rusească. Roșie. Trifu și Țucună aveau biciclete mai noi. Erau la modă faimoasele “Mountain Bike”. Sabin era cu bicicleta lu’ taică-său, la fel ca mine și ca Ionuț.

Anii au trecut. Bicicletele din copilărie au fost înlocuite cu mașini. Drumurile noastre s-au despărțit, iar, în ciuda faptului că sunt săptămâni, luni și chiar ani de când unii dintre noi nu ne-am văzut sau nu ne-am vorbit, știu sigur că mâine ar fi cu toții de acord să facem o tură împreună prin Islaz, indiferent în ce fel am alege să ne deplasăm. Singurul lucru pe care l-aș schimba, de data asta, ar fi că m-aș conforma traseului stabilit. Și asta pentru că nu am mai putea repeta experiența mâine. Nici poimâine. Poate abia peste un an, peste 10 ani sau poate niciodată…