Primăria sub observație: când inspectorul social devine „șeful neoficial” al administrației locale.  Despre tăceri convenabile, cafele cu miză și frica din birouri

— despre sfătuitori din umbră, funcții paralele și frica devenită regulă —

Într-o comună în care grija față de cetățeni ar trebui să fie prioritatea administrației, autoritățile locale par mai preocupate de controlul intern decât de binele public. Iar centrul acestor tensiuni pare a fi, tot mai des, un nume care stârnește rumoare în rândul angajaților și nemulțumire în comunitate: Loredana Săpașu, inspector social al comunei Islaz.

Oficial, are atribuții în domeniul asistenței sociale. Neoficial – și neconfirmat prin niciun act – este percepută ca o supervizare paralelă a activității colegilor, de la simpli funcționari până la viceprimar. Un rol greu de justificat în organigrama legală a instituției, dar tot mai vizibil în practica de zi cu zi.

Episoade în public: ton ridicat, oameni tăcuți

Zilele comunei, când ar trebui să fie despre comunitate și bucurie, au fost în acest an umbrite de un incident devenit emblematic: în plină zi și în văzul lumii, mai mulți angajați ai primăriei – inclusiv viceprimarul – au fost mustrați și certați de doamna Săpașu. Pe motiv că „nu fac nimic”. Nu în ședință, nu în cadru organizat, ci în public, între două mese festive și un concert în desfășurare.

Angajații nu răspund. Nu comentează. Dar privesc în jos. Unii, în privat, au început să vorbească – despre tensiuni constante, despre limbaj deplasat, despre o atmosferă în care inițiativa e înăbușită de teamă.

Întrebarea pe care mulți o evită: de ce se tolerează acest comportament? Și, mai ales, cine îi permite?

Puterea „neoficială” și protecția primarului

Mai multe surse din administrație – sub protecția anonimatului – susțin că rolul Loredanei depășește cu mult fișa postului. Nu pentru că a fost promovată, ci pentru că se bucură de o protecție evidentă din partea primarului Ion Geară.

Aceeași protecție pare să se extindă și asupra tatălui său, domnul Tudor Săpașu, pensionar care continuă să aibă un rol activ în serviciul de apă al primăriei. Prezent zilnic în jurul instituției, de cele mai multe ori cu mașina personală – motorul pornit zeci de minute, în timp ce dânsul se află în primărie, plimbând o cafea printre birouri.

Se pune întrebarea firească: Este în continuare angajat?

Dacă da, cum se justifică acest lucru legal, având în vedere statutul de pensionar?

Pe ce bază folosește autoturismul personal în timpul programului?

Există un contract de comodat? I se decontează combustibilul din bugetul public?

Aceste întrebări nu sunt speculații. Au fost transmise oficial, în scris, în baza Legii 544/2001. Iar răspunsurile, odată primite, vor fi publicate integral.

Anchete sociale… din birou?

Una dintre cele mai îngrijorătoare informații primite de la angajați și localnici este că activitatea de bază a inspectorului social – realizarea anchetelor sociale – ar fi efectuată, în mare parte, exclusiv din birou.

Se vorbește despre rapoarte scrise fără deplasări în teren, fără verificări reale, fără contact direct cu familiile aflate în nevoie. Dacă aceste informații se confirmă, ne aflăm în fața unei situații extrem de grave: decizii care afectează vieți luate pe bază de presupuneri, nu de realitate.

O solicitare oficială a fost transmisă și în acest sens. Vrem să știm:

câte anchete a realizat doamna Săpașu în ultimele 6 luni?

unde anume?

în ce condiții?

există documente de deplasare? semnături de primire?

Birouri cu ecou? Suspiciuni greu de ignorat

Într-un alt plan – poate cel mai neliniștitor – încep să apară tot mai des zvonuri despre o practică greu de imaginat într-o instituție publică: posibila supraveghere audio-video a birourilor din cadrul primăriei.

Pe holuri se vorbește în șoaptă. Unele voci spun că, de ceva timp, anumite birouri „ar fi dotate” cu dispozitive menite să capteze discuțiile dintre funcționari. Oficial, nimeni nu confirmă. Neoficial… nimeni nu neagă.

Dacă astfel de practici chiar există – și subliniez clar: dacă (!) – ele nu doar că încalcă grav intimitatea profesională a angajaților, dar ridică întrebări serioase despre nivelul de neîncredere și control care domnește în interiorul instituției.

Ce tip de administrație are nevoie să înregistreze propriul personal?

De ce s-ar considera „valoroase” părerile angajaților despre colegi?

Și, mai ales, cine ar avea interesul să dețină astfel de informații?

Până la apariția unor dovezi clare, rămânem într-un spațiu al îndoielii, dar și al temerii – pentru că și simpla suspiciune poate otrăvi un colectiv. Când oamenii încep să vorbească în șoaptă în propriul birou, nu mai e vorba despre administrare, ci despre supraviețuire.

În loc de concluzie:

Islazul nu este o feudă. Primăria nu e moștenire personală. Funcțiile publice nu sunt scuturi de protecție pentru rude sau cercuri restrânse de putere.

Există o limită între autoritate și abuz.

Între protejare și complicitate.

Între tăcere și responsabilitate.

Această limită pare, de mult, să fi fost depășită.

Rămâne doar întrebarea: cât mai sunt islăzenii dispuși să tolereze?