Rudarii… brazilienii din deal

Dumitru, Dumitru, Greere și iar Dumitru, Simidreanu, Matei și Vladu. Așa se numesc doar câțiva dintre foștii colegi de școală care locuiau și locuiesc încă, nu toți, în “Rudărie”. Noi, la școala din deal, am format mereu clase omogene, referindu-mă aici la comunitatea de țigani și la cea de rudari, prezente în partea asta de sat. 

Cei din vale nu aveau rudari printre ei. Mereu am zis în sinea mea că “sudiștii” erau poate mai rasiști. Dar nu intru în discuția asta și nici analogie cu vreo mișcare ideologică de tipul Cauzei Pierdute nu fac. Ar fi forțată și mult prea departe de sensul bun al gândurilor mele de aici. Ca să închei, totuși, ideea despre rivalitatea dintre “deal” și “vale”, am să spun doar că noi eram mai buni. La fotbal, cel puțin… rudarii erau brazilienii noștri. Țiganii, dacă vreți, mai columbieni poate. Cert e că erau cu toții tehnici și foarte rapizi. Băieții precum Nanae din Țigănie sau Florentin Dumitru (cu mult peste tizul său de la Steaua), Pito, Florin Greere, Sandu Dumitru din Rudărie… aproape că doar ei dacă ar fi jucat cu “valea”, s-ar fi distrat cu firavul (dar tehnicul) Piu sau cu Răducu Gorcea, un fel de Micuțu’ al lui Sven Hassel, portarul titular al celor de la Școala 1.

Dincolo de amintirile despre fotbalul din copilărie, nu de puține ori m-am gândit la oamenii ăștia, rudarii, în ultimii ani. În ciuda prejudecăților unora, oamenii ăștia sunt de multe ori mai buni decât mulți dintre semenii lor. Mie mi-au câștigat simpatia de mult timp. Poate nu conștientizam când eram elev, dar peste ani, nu foarte mulți, am început să îi apreciez. Oameni harnici, dornici să își depășească nivelul de trai pe care părinții și bunicii lor reușiseră să îl impună – la rândul lor adaptându-se noii societăți și rigorilor sale – mulți dintre ei au renunțat la școală și au plecat de foarte tineri în străinătate la muncă. Au muncit fizic, au întocmit familii, au făcut copii și au devenit oameni de nădejde. Comunitatea rudărească din Islaz are câteva reguli nescrise, dar care îi ghidează pe rudari în viață. Nu laud pe nimeni gratuit, dar solidaritatea, ajutorul reciproc pe care și-l acordă unii altora, seriozitatea și curajul de a depăși orice bariere le-ar impune alții… sunt calități pe care le admir la ei!

Zilele trecute, în cele câteva săptămâni în care am fost mai des în Islaz, am trecut de mai multe ori prin “capul satului”. Dimineața chiar am stat la cafele cu foștii colegi, mai mici sau mai mari, la banca de lemn de la magazinul lui Mușat. Glumeți, binedispuși, dar asumați și responsabili atunci când venea vorba de familie și muncă. Cinste lor! 


Descoperă mai multe la Islăzeanul

Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*