
Acum un an primeam vestea tristă a trecerii la cele veșnice a celui care a fost preot al parohiei “din Deal”, Silviu Peța.
Am avut plăcerea de a-l cunoaște. Părintele Peța a fost un om cu inimă nobilă, dedicat slujirii celor din jur. Înainte să plece din lumea noastră, preotul Peța a fost o sursă de inspirație și sprijin pentru mulți, lăsând o amprentă imensă în inimile celor ce l-au cunoscut. O pierdere greu de suportat pentru enoriași, pentru cunoscuți, dar mai ales pentru familie.
Omul Silviu Peța emana mereu o energie blândă și calmă. În afara bisericii, era deschis dialogului și prietenos cu toată lumea. Îi puteai găsi mereu printre oamenii din parohie, dând o mână de ajutor acolo unde era nevoie, mereu dispus a oferi o vorbă bună și un zâmbet celor împovărați de greutăți.
Dar, în urmă cu un an, inima noastră s-a umplut de durere când am primit vestea că preotul Silviu Peța a părăsit această lume. A fost un moment copleșitor pentru toți cei care l-au cunoscut și l-au iubit. În special, Bianca Maria, fiica sa, a simțit cum lumea ei s-a întunecat. Pentru ea, tatăl a fost nu doar un preot, ci și un ghid, un protector, un prieten de nădejde.
Pe Bianca o cunosc încă de când era mică. Nu cred că greșesc dacă spun că era preșcolar când mama îmi povestea de ea. Mai târziu, când era elevă în ciclul primar, am observat cu ușurintă ce bunătate și ce respect emanau din ea, reflectând educația bună primită acasă. Relația sa cu tatăl ei era una specială, plină de afecțiune și încredere.
Astăzi, la un an de tragica veste, am întâlnit un text pe Facebook, aparținând Biancăi. Sunt cuvinte emoționante care aduc amintiri puternice și dureroase. O mărturisire plină de iubire și dor, care face pe mulți dintre noi să simtă golul profund lăsat de absența unui om drag.
Un an fără tine.
Dragă tati,
Mi-e greu să accept că nu te mai am lângă mine, că nu mai pot să-ți vorbesc, să-ți pălăvrăgesc toate tâmpeniile. Mi-e dor să mă asculți, să mă vezi, să te văd în curte ducându-te în colo și-n coace ajutându-i pe alții, uitând însă să te ajuți pe tine. Mi-e dor să-ți aud pașii pe asfalt, să-ți aud vocea care-mi repeta: „să nu fii proastă!” și care făcea cât toate „te iubesc-urile” de pe fața pământului. Viața nu e la fel fără tine. Zilele sunt zile. Nu mai sunt frumoase, nu mai sunt fericite, nici măcar triste. Sunt zile și-atât. Nimic în plus, nimic în minus. Nu mai sunt sărbători, nu mai e minune, nu mai e speranță.
Te vedem în hainele din dulap, în veșmintele de pe umeraș, te vedem pe scaunul tău de plastic. Până și pantofii îți sunt la ușă. Te așteaptă acolo. Numai tu dacă te-ai întoarce, dacă ai putea să ieși din mormântul ăla rece. Dar, că mereu există un dar, nu se mai poate. Știm prea bine că odată ce te-ai dus acolo, nu te mai întorci. Asta e legea firii și e cea mai urâtă. Nimeni nu te pregătește să-ți iei adio de a cei pe care îi iubești. Nimeni și nimic nu-ți oferă putere. Oricât ai spune: „sunt bine!” nu ești. E cea mai mare minciună, iar oamenii o cred. Nu e ușor să râzi în fiecare zi, să pari normal și neschimbat, să pleci și să te distrezi. O parte mereu va sta acolo, printre cioburi, suferind în tăcere. Sufletul nu mai e suflet. E o mare de cioburi în care te tai și sângerezi din ce în ce mai rău și tot mai mult.
Am multe să-ți povestesc. Și vor fi și mai multe lucruri de povestit până ne vom întâlni. Te iubesc necondiționat, dincolo de limite, tati. Dincolo de Cer, de Pământ, dincolo chiar și de Dumnezeu.
Descoperă mai multe la Islăzeanul
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Lasă un răspuns