Un monument

Faptul că domnul profesor Vasile a însemnat pentru mine mai mult decât “profu’ de franceza” e lesne de inteles. La fel și ideea de a-i închina câteva rânduri. Câteva, da, pentru că oricât aș scrie, aș gândi și aș spune vreodată tot ar fi puțin. Mult prea puțin, vă asigur.

L-am cunoscut înainte de a-mi fi profesor. L-am admirat și l-am iubit încă din copilărie. Mai târziu, în adolescență, dar mai ales după aceea, veneam acasă, la Islaz, și aveam mereu o dorință ascunsă, nemărturisită vreodată, de a-l întâlni. Și asta pentru că știam că e un câștig pentru mine. Aveam de învățat de fiecare dată câte ceva: istorie, literatură, poezie, viață… Căci, da. Viața se trăiește, dar se și învață.

Încerc să-mi amintesc trei momente din perioada sa de cadru didactic activ în care să-l fi văzut altfel decât îl știam: zâmbitor și cu glume subtile, uneori cu replici celebre din literatura universală sau din istorie. Nu reușesc să identific momentele. De cele mai multe ori, râsul său ușor gălăgios și sacadat este cel care îmi revine mereu în memorie.

“ – Tibache, viața e frumoasă! Fă de toate, dar fă-le cu cap! Fii bogat de minte, Tibache!”
Asta cu “fii bogat de minte!” o auzeam foarte des în prezența domnului profesor Vasile. Fie din gura dumnealui, fie spusă de cel care îi era ginere, Cristi, cel dintâi fecior al inginerului Siteavu.

Prin 2013, după o scurtă pauză, am revenit în învățământ. Intrasem în câmpul muncii încă de la 19 ani, de prin 2006, după absolvirea Pedagogicului. După experiențele din Gratia, Salcia, Turnu Măgurele, iată, ajunsesem să predau copiilor de islăzeni, fix în sala în care eu fusesem elev în clasele primare, la doamna învățătoare Sindile.

Anul școlar 2013-2014 a fost primul an ca pensionar al domnului Vasile. Tare dezamăgit am fost că nu pot fi “coleg” cu domnia sa. I-am spus asta. Nu doar o dată. Ne întâlneam des totuși. Venea încă după ziare. Stătea puțin în cancelarie. Niciodată n-am putut desluși ce simte vizavi de pensionare. Regret sau eliberare? Nostalgie sau liniște? Știu doar că îmi era ciudă că nu mai preda. Era de nepensionat, pentru mine. Probabil, însă, că, după o viață dedicată școlii și procesului educațional… merita liniște.

Ajunsesem să-l cunosc bine și să înțeleg că era stăpân pe sine, că nu “purta dovleacul pe gât, ca alții”, dar și că era un romantic incurabil și un tip destul de emotiv. Mi-a permis să văd asta la domnia sa. Îmi amintesc că i-am mărturisit cândva cât de mult îl admir și că a fost un mentor pentru mine. M-a dezamăgit pe moment reacția sa. Mi-a dat de înțeles că bat câmpii. Era, de fapt, felul său de a-și ascunde emoțiile. Am înțeles asta mai târziu.

Astăzi domnul profesor nu mai este. Nu mai este fizic, aici, printre noi. Cu toate astea, întâlnesc deseori oameni în Islaz care își amintesc cu drag de omul Vasile Gheorghe. Profesorul “Johnny” a fost un brand! Unul dintre puținii oameni din Islaz care nu era “ale” cineva. Islazul l-a adoptat, iar domnul profesor s-a identificat cu Islazul. Încă o face prin copiii de ieri, tinerii de astăzi și bătrânii de mâine.

George și Kate, (niciodată Johnny și Cati), domn’ profesor și doamna mea dirigintă, vor rămâne pentru mine cel mai frumos cuplu pe care l-am cunoscut! Așa cum am mai spus… dacă ne-am putea alege părinții într-o viață viitoare, măcar într-una aș vrea să fiu modelat de aceste două monumente, unul al culturii generale și celălalt al frumuseții și diplomației!

În memoria domnului profesor.