Interviu cu Dr. Matei Teofan Popa: „Islazul este locul unde sufletul meu s-a plămădit” (partea I)

I-am urmărit activitatea în online dintotdeauna, aș putea spune. Mă gândesc de aproape un an la interviul cu el. În cele din urmă, a ieșit. Și mă bucură nespus, pentru că este un tânăr fascinant, care la doar 25 de ani, are o întreagă plajă de experiențe și perspective ce așteaptă să fie descoperite de oricine va avea răbdare să citească.

În acest interviu captivant, vom avea privilegiul de a pătrunde în culisele vieții și gândirii unui individ remarcabil: Matei Teofan Popa. Cu o pasiune neînfrânată pentru cunoaștere și creativitate, Dr. Matei Teofan Popa ne va împărtăși viziunea sa asupra lumii, experiențele care l-au definit și lecțiile pe care le-a învățat pe parcursul călătoriei sale. De la succesele strălucitoare până la provocările întâmpinate, acest interviu promite să ofere o perspectivă captivantă asupra complexității umane și a căilor pe care le străbatem în căutarea adevărului și a împlinirii personale. Prin intermediul cuvintelor sale inspirate și a reflecțiilor profunde, Mati, cum îi spun apropiații, ne va ghida într-o călătorie emoționantă prin labirintul sufletului său, oferind lumii ocazia de a cunoaște o ființă excepțională.

Interviul este lung, vă anunț încă de pe acum, dar merită citit, pentru că este mai mult decât o simplă conversație; este o incursiune în mintea și inima unei generații în căutarea identității și a scopului.

Pentru început, mi-ai putea spune câte ceva despre tine și legătura ta specială cu Islaz și zona din jur?

Mă numesc Matei Teofan Popa, am 25 de ani, iar în prezent sunt medic rezident, fiind licențiat la Facultatea de Medicină Generală „Carol Davila” din București. Legătura mea specială cu Islazul o constituie, în primul rând, faptul că sunt islăzean get-beget. Sunt urmaș al unor persoane destul de importante din istoria comunei, precum învățătorul Nestor Florescu, preotul Petre Florescu, fiica lui, ajunsă biochimist în ciuda persecutărilor și obstacolelor comuniste („Bombonica” – așa cum o știa lumea în sat, și care a fost bunica mea din partea mamei) și, bineînțeles, al familiei Popa (tata fiind preot, iar mama medic de familie, în sat).

Deși sunt născut la București (unde am și trait primii 2 ani din viață), la Islaz am crescut, am făcut grădinița și școala generală. Toți apropiații și consătenii îmi spun Mati și mă știu ca fiind “băiatu’ lu’ popa Mitel” și “al doctoriței Mihaela”. Pentru mine, la Islaz a început totul și nu pot decât să mă mândresc cu originea mea. Ulterior, am urmat liceul la o clasă de mate-info din cadrul Colegiului Național “Unirea”, din Turnu Măgurele, însă eu mă consider mai mult oltean decât teleormănean, cu sânge de Romanați, mai ales că am deprins multe regionalisme și perfectul simplu de la locuitorii comunei de pe malul drept al Oltului.

Și, ca să citez un fragment tare drag mie, din Vintilă Horia – “Jurnalul unui ţăran de la Dunăre”, îmi place să spun despre Islaz: „acela este locul unde sufletul meu s-a plămădit și acela este peisajul din care s-au născut cuptorul meu de imagini, orizontul și stilul meu, modelându-le în același timp pe măsura instinctelor mele proprii. Acolo am început să scriu și acolo am văzut pentru prima oară un om mort. Acolo am învățat să iubesc. Natura nu cunoaște jumătățile de măsură. Numai omul de la oraș este incomplet, vreau să spun unilateral, deci invalid. Țăranul este un întreg, încă din copilărie. Și mai ales țăranul de la Dunăre.”

Cum ai dezvoltat această pasiune pentru fauna și flora specifică zonei Islazului, în special pentru Insula Calnovăț? Cred că nu greșesc dacă spun că tu te ocupi de pagina de Facebook Insula Calnovăț.

E o poveste lungă și frumoasă. Da, eu mă ocup de pagina de Facebook Insula Calnovăț și de pagina de Instagram omonimă. Pagina am creat-o de la zero, la sfârșitul anului 2017 și tot conținutul de acolo este postat de către mine, și, 90%, făcut de mine. De mic mi-a plăcut să merg la Dunăre și la Olt, la plajă, cu barca, să stau în natură și tot ce ține de Islaz. Dar, sincer să fiu, nu prea acordasem atenție florei și faunei, și în general sănătății mediului, cât obișnuiam să stau pe acolo, probabil era și din cauza vârstei.

În anul 2014, când eram în clasa a 9-a, liceul meu a făcut parte dintr-un proiect numit “Școli pentru un viitor verde”, proiect pentru care am făcut un videoclip de promovare a Insulei Calnovăț. N-a fost deloc mare lucru, câteva filmări și poze, cu niște text, puse într-un clip de vreo 9 minute și o melodie de-a lui Yiruma pe fundal. Dar a prins foarte bine la public, a fost vizionat de mii de persoane, multe dintre ele fiind plecate de ani buni din Islaz, și pentru care a fost o întoarcere în timp foarte plăcută. Atunci mi-am dat seama că mulți și-ar dori să mai afle noutăți despre satul lor natal. Dar nu luasem nicio inițiativă in direcția asta.

În anul 2017, însă, când românul Avram Iancu înota toată lungimea Dunării, de la izvoare și până la vărsare, a trecut inevitabil și prin zona Islaz, moment în care l-am însoțit înot 17 km, din locul cunoscut drept “La Cocoru’ “ (unde începe Insula Calnovăț, mai exact km 615 de pe Dunăre), până în portul Turnu Măgurele – Nikopole. Înotând pe lângă insulă, Avram a rămas uimit de multitudinea de cormorani care se adăpostea acolo și de faptul că aceștia rămân la Islaz și peste iarnă. El a făcut acest efort, de a parcurge tot fluviul fără costum de neopren, pentru a atrage atenția asupra poluării Dunării și a reaminti tuturor faptul că toate țările riverane Dunării trebuie să păstreze curat acest ecosistem fascinant – lucru care pe mine m-a impresionat. Pentru mine, deja devenea mai mult decât o mândrie faptul că provin din acea zonă, devenea o datorie, aceea de a transmite mai departe mesajul lui Avram, în frunte cu sloganul său – “Schimbarea ești tu!”, așa cum și-a intitulat și cartea în care amintește de înotul împreună.

Tot atunci se făceau 10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană. Islazul face parte din UE, se suprapune cu două situri Natura 2000: „Confluența Olt – Dunăre” și „Aria naturală Corabia – Turnu Măgurele”. Natura 2000 este instrumentul principal pentru conservarea patrimoniului natural de pe teritoriul UE. Rezervația de cormorani mici din Insula Calnovăț este o rezervație protejată prin lege, sau, mă rog, ar trebui sa fie… Toate acestea s-au adunat în mintea mea și m-au motivat să mă implic în conservarea mediului, să văd ce pot să fac eu pentru comunitate, ci nu comunitatea pentru mine. Așa a luat naștere pagina de facebook Insula Calnovăț, al cărei rol principal e să crească gradul de conștientizare în ceea ce privește biodiversitatea locală. Am început să caut din ce în ce mai multe materiale cu zona Islaz, din trecut, ca să am ce posta pe pagină. Nu aveam prea multe cunoștințe în domeniu, știam doar cum arată cormoranii, pe unde e Geraiul, chestii simple și pe care orice islăzean le știe. Găsisem la un moment dat un blog din 2012; pur și simplu nu mi-a venit să cred că toate speciile de păsări fotografiate acolo se găsesc și pe teritoriul Islazului.

Anul următor, în 2018, am început antrenamentele pentru primul meu maraton. Astfel, am început să alerg pe la marginea satului, pe drumul spre Gura Oltului, pe deal la cimitir, în Gerai, momente în care eram doar eu și natura, mai ales că de multe ori mergeam dimineața devreme, imediat după răsărit (când natura se trezea la viață și păsările ieșeau la micul dejun) sau la apus. Vedeam și iepuri, fazani, vulpi, șacali. Am început să văd din ce în ce mai multe specii diferite de păsări, le făceam poze cu telefonul și le postam pe grupuri de specialitate ca să aflu cum se numesc, așa am ajuns în prezent să știu să identific aproape orice pasăre pe care o văd în zona Islazului, și sunt zeci de specii. Pe altele le mai aflam de la tata, el știa încă de pe atunci să le identifice mai ales după cântec.

Am avut câteva dimineți în care Dunărea era la cote mari și își recâștiga din teritoriul pierdut în urma îndiguirilor comuniste, iar pârâul de la podișcă și toată Balta Geraiului erau pline de pește și, implicit, de păsări, momente care mi-au confirmat că într-adevar este un paradis și își merită denumirea de (Ge)rai.

Odată cu postările de pe pagina mea, interesul pentru zonă a crescut. Au început să se organizeze campanii de ecologizare, autorul unora fiind chiar eu și câțiva prieteni. Asociații precum “Cu apele curate” sau “Mai mult verde” au început să frecventeze locul și să își aducă contribuția. S-au desfășurat ture cu caiacul pe Dunăre – “Confluența Olt-Dunăre, un muzeu viu văzut din caiace”, al căror autor este Marian Baban din Turnu, participant la Jocurile Olimpice.

În anul 2020, un canadian dornic să vada cu proprii ochi postările mele de pe pagină, și-a adus familia în zonă. Au fost foarte entuziasmați de plaja de la Olt (amonte de confluență, de la pod), care, în timpul sezonului estival, devine o adevărată atracție turistică, dar și o groapă de gunoi. El, venind pentru prima dată în zonă, a reciclat din gunoaiele lăsate de români, lucru care m-a frapat și mi-a demonstrat cât de în urmă sunt românii în ceea ce privește sănătatea mediului înconjurător… I-am plimbat cu barca pe Dunăre și le-am arătat Insula Calnovăț, culminând cu o colonie de pelicani. Toata ziuă am auzit de la ei numai „e incredibil, sunteți atât de norocoși, abia așteptăm să revenim”. Și au revenit. Cu colegii de muncă. Olandezi, nemți și francezi. Revenind la plaja de la Olt, am început să fac, personal, reclamații pe la Apele Române, Gărzile de Mediu, Primăriile locale. În final, am văzut că s-au montat niște containere.

În prezent, sunt voluntarii asociației “Cu apele curate” care fac ecologizări frecvente și cărora vreau să le mulțumesc și pe această cale. Același lucru se întâmplă și cu zona de confluență Olt – Dunăre, plaja de la Gura Oltului, mai ales în timpul sezonului scrumbiei. Lumea vine din toate colțurile țării, însă foarte puțini sunt conștienți de importanța acelei zone și de cât de bogată este din punct de vedere al faunei, mai ales că ultimul sector al Oltului este rămas nebetonat, păstrându-și caracteristicile naturale.

În 2021, am câștigat locul 1 la concursul “Generația Biodiversitate” organizat de către Institutul Francez din România, prin intermediul unui clip care prezenta, pe scurt, implicarea mea în conservarea biodiversității din satul natal. Vezi video AICI.

Tot în 2021, mi-am cumpărat un aparat foto cu un zoom puternic, special pentru a putea imortaliza și identifica mai bine păsările din aceste situri naturale, adică pentru birdwatching și nu numai. Calitatea și claritatea pozelor au crescut exponențial față de cele făcute cu telefonul, am început să fotografiez și peisajele, să fac filmari mai calitative, să pozez, în timp ce mergeam spre Gerai, vârful Botev din Balcani, să filmez luna, mișcarea stelelor în jurul Stelei Polare deasupra Islazului. Au crescut și aprecierile și distribuirile, unele postări ajungând chiar la 40.000 de persoane.

Fiind la medicină, cum ai îmbinat această pasiune pentru natură cu cariera ta medicală și experiențele tale internaționale?

Nu a fost deloc ușor. Facultatea de medicină îți ocupă foarte mult timp, te obligă la un stil de viață haotic, de multe ori ești nevoit să renunți și la orele de somn sau la mese pentru a-ți îndeplini sarcinile academice. Sunt șase ani plini de drumuri între spitale, timpul petrecut acolo (uneori sprijinind pereții), nopți albe, sute de examene, la care se adaugă și lipsurile învățământului și ale sistemului sanitar românesc. Este un adevărat maraton psihic, care pe mulți îi face să renunțe. Iar la final ai parte de un salariu mediocru… Cel mai ușor mi-a fost în timpul pandemiei, când s-a mutat tot mediul academic pe platformele online, și, după ce terminam cursurile, aveam foarte mult timp liber la dispoziție, pe care eu l-am alocat către ieșitul în natură și creșterea paginii de facebook. Exceptând acea perioada, martie-octombrie 2020, veneam și vin acasă câteva zile, cam o dată la 1-2 luni și îmi reîncarc bateriile prin plimbările la Olt, Gura Oltului, vechea plajă de la Cherhana, Gerai. Islazul era, este și va fi refugiul meu, locul care mă ajută să fug departe de lumea dezlănțuită, să mă deconectez de lumea virtuală și să contemplez la minunăția creației divine.

În rest, la București, ieșeam cât de mult puteam prin parcuri și încercam să stau cât mai departe de forfota metropolei și social media, care devine din ce în ce mai toxică. Nu mă atrage nici Bucureștiul în mod deosebit, multe persoane sunt irascibile și supuse la stres cronic, pare că o bună parte sunt deja în „burnout”. Rareori vezi ca o persoană din metrou să vorbească cu cea de pe scaunul alăturat. Majoritatea preferă realitatea lor virtuală, iar socializarea față-n față se pierde ușor, ușor. Dar, din păcate, performanța academică nu se face la Islaz.

Cât despre plecările internaționale, m-au ținut destul de mult timp departe de Islaz, uneori chiar și 4 luni, timp în care simțeam că mă îmbolnăvesc de dor, mai ales de locul meu de suflet – Plopul solitar din Gerai, pe care l-am pozat în toate anotimpurile și în toate momentele zilei… Mai optam și pentru varianta de a-mi chema familia în vizită, fiind o bună oportunitate de a-i răsplăti pentru sprijinul de-a lungul anilor și pentru succesul meu. Însă și pe alte continente am căutat să stau cât mai mult în natură, să văd cât de mult diferă Islazul de o zonă tropicală și să analizez ecosistemele de acolo, să le compar cu cele de acasă. Nu de puține ori coincideau între ele, chiar dacă erau la 10.000 de km distanță (de exemplu: egretele, stârcii din Caraibe sau Indonezia erau aceiași cu cei din Islaz, pelicanii noștri sunt mult mai mari și mai frumoși decât ce am văzut la tropice). Sunt multe locuri frumoase care merită vizitate pe acest pământ, fiecare cu farmecul lui, însă nicăieri nu-i ca acasă, nici măcar în Thailanda, Indonezia sau Caraibe. În plus, nisip mai fin decât cel de la Islaz nu am găsit pe nicio plajă exotică.

Ce experiențe interesante ai trăit în călătoriile tale și cum te-au influențat acestea îndezvoltarea ta personală și profesională?

O să încep cu partea academică, care mi-a permis să învăț despre multe patologii, unele specifice zonelor tropicale. Din păcate, există multe boli transmise prin intemerdiul țânțarilor și acolo (Dengue, Chikungunya, malarie), care nu pot fi controlate prea bine, situație similară și în România, unde vara institutul de boli infecțioase “Matei Balș” din București are pacienți cu meningita West Nile transmisă de țânțarii tigru asiatic, care s-au răspândit și prin Islaz de ceva ani încoace.

În stagiul din Indonezia, pe care l-am făcut pe secția de Dermatologie și Boli Tropicale, am văzut foarte mulți pacienți cu lepră, boală de care eu auzisem doar în Biblie și despre care credeam că nu mai există de mii de ani. Acolo aveau un registru destul de generos, dedicat doar pacienților cu această patologie. O maladie care la început nu pare să fie ceva serios, dar care se răspândește foarte ușor și care se tratează greu din cauza reacțiilor adverse severe cauzate de tratament, iar, în cazul Indoneziei, și din lipsa banilor de a cumpăra medicamentele cele mai eficace. Astfel de situații te fac să privești România un loc mult mai bun decât pare, și să te consideri norocos că te-ai născut într-o țară relative civilizată și sigură.

Pe aceeași secție mi s-a întâmplat de multe ori să fiu strigat Mati, deși eu mă prezentam drept Matei. Nu înțelegeam de ce toată lumea aude și preferă să îmi zică Mati… Pentru mine devenise o atmosferă foarte familiară, mai ales că eram oaspetele secției și toți erau dornici să mă cunoască. Auzind toată ziua Mati, Mati, mă simțeam ca acasă, la Islaz. Pe urmă, o rezidentă m-a întrebat “Da’ tu știi ce înseamnă Mati în indoneziană?”. I-am spus că nu, asa că îmi răspunde: “mort”…

O altă experiență interesantă a fost să mă nimeresc pe aceeași secție cu o rezidentă de acolo, care făcuse acum 3-4 ani un stagiu asemănător cu al meu, dar în București. De foarte multe ori când eram întrebat de unde sunt și le spuneam de România, lumea credea că mă refer la Roma, din Italia. Însă când am fost nevoit să caut un xerox, proprietarul de acolo știa de România și de Nadia Comăneci, care a reprezentat o sursă de inspirație pentru el acum ceva ani, botezându-și fiica cea mare Nadia.

Deși nu beau cafea, în Indonezia am putut lua parte la procesul prin care se fabrică „cea mai scumpă cafea din lume”, Kopi Luwak, din boabele ingerate de civetă. Să vezi maimuțele în habitatul lor natural este, iarăși, ceva inedit. Chiar dacă nu sunt adept al teoriei evoluționismului, mi s-a părut uimitor cât de mult pot să semene cu oamenii, îndeosebi la mimicile feței și la furat.

Fiind cea mai mare țară musulmană, pe plajă în Indonezia doar eu și alți europeni stăteam în costume de baie, în rest toată lumea era îmbrăcată. Localnicii veneau să facă poze cu noi și să ne întrebe de unde am aterizat. Am fost surprins plăcut să aud de la unul din ei “Oo, Haghi, Mudu…”. Tot de Hagi știa si un puști din Singapore, pe care l-am rugat să îmi facă o poză cu faimosul hotel Marina Bay Sands. Răspunsul lui a fost “știu de la FIFA, pe Xbox”.

În contrast cu localnicii din Indonezia, aș pune americanii turiști din Caraibe care veneau la plajă și se expuneau la soare la orele cu indice de ultraviolete cel mai periculos, care plecau de pe plajă prăjiți (la propriu) și care ignorau complet riscul de cancer de piele. Aparent, banii și “civilizația” nu înseamnă și un nivel mai ridicat de precauție sau înțelepciune. Din păcate, și noi, românii, ignorăm acest aspect pe timpul verii.

Dacă sistemul medical din Indonezia mi-a părut a fi cu câteva zeci de ani în urma celui românesc, în departamentele din Caraibe ale Franței, în schimb, lucrurile erau altfel. Acolo nu exista “Nu avem pe secție” sau alte lipsuri ca la noi, iar ceea ce spune medical este lege, nu există pacienți absolvenți de medicină de pe Google care să “știe ei mai bine”. Totul e foarte bine pus la punct și medicina se face cu protocolul în față. Studenții sunt învățați cu greul încă din primii ani, nivelul lor este mult peste al studenților români. Școala medicală din Franța rămâne cea mai bună din UE.

Alt lucru impresionant este comunitatea românilor și cât de uniți sunt aceștia peste granițe. Fiind mai puțini și departe de casă, reprezentând unul pentru celălalt o parte din “acasă”, mentalitatea este de a crește cu toții, prin ajutor și sprijin reciproc. Toți sunt foarte amabili și binevoitori, organizează întruniri regulate și, cel mai important, nu se “mănâncă” între ei. În Guadeloupe și Martinique sunt foarte mulți medici români, unii dintre ei sunt stabiliți acolo de 20-30 de ani, cu familiile lor, având funcții importante precum șefi de secție. Pe mine m-au ajutat foarte mult românii, îndeosebi în Guadeloupe și în Italia, unde am reușit să-mi găsesc cazare prin intermediul lor.

Să călătorești de unul singur la 10.000 de km distanță, fără să ai pe cineva cunoscut la destinație, inițial poate părea o nebunie curată. Așa a și fost. Am fost puțin reticent la început, dar dorința de a mă dezvolta pe plan personal și, mai ales, profesional a fost prea mare ca să renunț la asemenea oportunități, indiferent de riscurile asociate.

Apropo de riscuri, la câteva zile după ce am aterizat în Antilele Mici, una din colegele mele de apartament a făcut febra Dengue, contactul cu țânțarii acolo fiind inevitabil. Tot atunci am văzut și primele iguane, despre care nu știam nimic și de care îmi era frică să mă apropii. Vara precedentă, în Thailanda, după ce mersesem într-o piață de pe lângă Bangkok, cunoscută pentru faptul că este traversată de un tren, am găsit un dragon Komodo în zonă. Deși avea 3 metri, se mișca destul de greu și mi-am permis să îl sâcâi puțin cu un băț și să îi văd reacția. Pe urmă, m-am documentat despre acest balaur și am aflat cât de norocos am fost că mi-a dat pace și nu am luat contact cu veninul său.

În Guadeloupe, în timp ce exploram o nouă plajă, am trecut printr-o pădure unde erau foarte multe fructe pe jos, asemănătoare cu niște mere verzi, mici. Puțin mi-a lipsit să mă apuc să mănânc din ele, însă mi-am amintit că îmi trimisese mama cu câteva zile înainte o postare despre Copacul Morții (Manchineel) ale cărui fructe semănau izbitor cu cele din jurul meu. Fiind o zonă nu foarte populată, copacii din pădurea respectivă nu prezentau inscripții de avertizare. Mi-am dat seama în ce circumstanțe mă aflu când am început să am simt dureri și amețeli foarte intense și am părăsit, de urgență, zona.

O întâmplare amuzantă a avut loc în aceeași săptămână, când începuse sezonul uraganelor. Inițial am crezut că e ceva apocalipitic. Așa că nici bine nu despachetasem bagajele, că am și început să îmi strâng toate lucrurile și să fiu pregătit de evacuare. S-a dovedit a fi, de fapt, doar o torențială puțin mai lungă decât ploile zilnice de acolo, însă colegele de apartament chiar s-au amuzat de panica mea.

Când alergam maratonul de la Roma, în 2022, după vreo 30 de km (când cursa devine, practic, un test psihologic, întrucât se instalează oboseala fizică și mai ai încă 12 km de parcurs), începusem să mă automotivez și să îmi aduc aminte de primul meu maraton, de pe 1 decembrie 2018 (prin care am sărbătorit Ziua Centenarului Marii Uniri). Și, totodată, de primele alergări pentru acel maraton, care avuseseră loc prin Gerai, când am descoperit adevărata valoare a satului natal. Când, sub sclipirea răsăritului și a apusului, eram animat de stolurile de lebede și cormorani, râsetele pescărușilor, urletele șacalilor, mirosul de mentă sau briza fluviului. Tot la Roma am purtat cu mândrie un tricou cu tricolorul românesc, chipul lui Decebal și steagul dacilor, dând naștere scenariului în care un dac, provenit din Romanați, a cucerit Roma și a reușit să strângă aproximativ 400 de euro din donații pentru Asociația “Inima Copiilor”, care se ocupă de copiii cu malformații cardiace din România. Încă se mai pot face donații. Click AICI pentru detalii.

Îmi aduc aminte și de momentul în care alergam pe faleză în Italia și văzusem multe persoane care se strânseseră să pozeze ceva, nu departe de țărm. Prima dată am crezut că s-a înecat cineva, că prea era aglomerație. Când m-am apropiat mai mult, vedeta spectacolului era, de fapt, un cormoran, care nu făcea altceva decât să se scufunde după hrană. Sunt curios cum ar fi reacționat acești turiști dacă ar fi văzut armata de cormorani pescuind cot la cot cu pelicanii la Islaz, atât vara, cât și iarna. Sau să vadă o barză alba lângă o barză neagră. Sau kingfisher în acțiune. Sau prigorii, dumbrăvence, țigănuși, lopătari… O vorbă veche suna cam așa: “Am văzut Roma și Parisu’, tot Islaz e paradisu’!“. Menționez că nu e nicio tentă de rasism sau judecată în acest paragraf, vreau doar să (re)evidențiez cât de bogat poate fi un sat de la marginea României. Ceea ce pentru noi e ceva banal, pentru alții poate fi aur curat.

Și, nu în ultimul rând, am avut mici impedimente cu comunicarea, la început. Când am ajuns în Guadeloupe, aveam impresia că tot ce aud în jurul meu e o glumă proastă. Nu mai fusesem niciodată în Franța, deși aveam nivel bun de franceză (cel puțin la partea scrisă și de înțelegere a textului). În orice caz, limba de acolo era combinată cu creola, iar în primele zile mi-a fost destul de greu. La spital mi s-a pus dosarul pacientului în brațe și mi s-a zis „descurcă-te!”, deși medicul supervizor era român. Mi-a prins foarte bine, în final. Oricât de greu poate părea la început, omul e făcut să se adapteze în orice situație. Învățământul românesc pune accent pe gramatică și vocabular. Cheia să înveți o limbă străină este să te expui cât mai mult la ea, să asculți cât mai mult și să iei cât mai mult contact cu nativi, direct sau indirect. Acum există diverse podcast-uri, filme, muzică, aplicații. Sunt mult mai utile decât DOAR exerciții și regule de gramatică, și sunt și mai distractive, studentul nu mai asociază temele și limba străină cu o povară. Deși învățasem engleza inițial din jocurile pe calculator și reprezentasem în premieră Școala Gimnazială Nr. 1 Islaz la olimpiada de engleză, engleza și franceza deveniseră un chin în gimnaziu și în liceu mai ales, din cauza regulilor de gramatică, în timp ce, în prezent, italiana și spaniola le învăț de drag și de curiozitate.

VA URMA